Continuă povestea Planeta pitică, de Adina Popescu

(...) Pitica simţi o căldură sufocantă, de nedescris.
- Cred că o să iau foc! strigă ea îngrozită. Continuând să se văicărească, la un moment dat auzi o voce subţire şi răutacioasă venind din Univers.
- N-o să mori, că doar eşti moştenitoarea tatălui tău, Soarele! Mai bine ai găsi un plan să faci pace cu celelalte stele mai mari decât tine şi care luminează mult mai tare! Tatăl tău, „bătrânul” Soare, a fost în conflict cu noi miliarde de ani şi nu acceptat niciodată ideea că lui îi aparţine doar Calea Lactee, ci tot Universul. Pentru că s-a împotrivit să fie o stea mijlocie, tribunalul galaxiilor mari a decis sa fie o cometă, iar în locul lui să „tronezi” tu.
- Eu ? De ce, tocmai eu?
Pitica planetă, uluită de cele auzite, nu găsi nicio explicaţie cum de s-a putut transforma brusc în moştenitoarea „tatălui” ei şi de ce, fiind mică, nu a ştiut niciodată originile ei. În timp ce privea de sus planetele care se roteau în jurul ei, gândul îi zbura la călătoria în sistemul solar, la întâlnirea cu Jupiter „gigantul”, cu Saturn „inelata”, cu Pluto „minuscula supărăcioasă”. O emoţie puternică, dar şi un fior o trecură atunci când îşi aminti şi de ,,bătrâna” Terra.
- De ce oare această panetă albastră este atât de chinuită? Acolo e viaţă, da, este viaţă! Şi repetă acest cuvânt neînţeles prea bine de ea. Încet, adormi, dar a fost trezită brusc de Lună, care parcă-i citise gândurile.
- Eşti noul nostru Soare, nu-i aşa ? Te gândeşti să o schimbi pe Terra? Ţi s-a părut şi ţie bătrână, obosită şi suferindă? Ai vrea să o salvezi cât nu este prea târziu?
- Da, surioară, aş muta tot ce este pe Terra pe o altă planetă, nouă, şi să ştii că m-am gândit şi la tine. Tu ai munţi înalţi, mări, cred că oamenii o vor lua de la capăt!
Luna o ascultă atentă, apoi, cu voce stinsă, spre a nu-i spulbera speranţele, îi răspunse:
- Dar viaţa, această minune, ai putea să le-o dai aici?
În acel moment, o cometă de dimensiuni uriaşe lovi cu putere suprafaţa Pământului. Aceasta se făcu praf şi pulbere.
- Terra nu mai există, nu mai există! strigă disperată moştenitoarea Soarelui.
- Ba există şi va exista întotdeauna, se auzi o voce caldă. Eu sunt noua planetă, „Luceafărul”, fiica mea! Ştiam că te-a impresionat această parte din Univers de pe vremea când erai o biată planetă pitică. Deşi niciodată nu te-am recunoscut ca fiică, m-a durut sufletul când ai fost atacată de acea rachetă. Atunci am hotărât să fii moştenitoarea mea şi să străluceşti ca un balon de aur în Univers. Puterile mele au rămas nemărginite, moştenind tinereţea fără bătrâneţe, cu toate că geloasele stele mari îmi spuneau „Bătrânul”.
Acum sunt o planetă tânără şi voi guverna „Luceafărul”, până când Dumnezeu, Stăpânul nostru, va decide.


Houleihel Sara-Amanda
Clasa a V-a A