ANPRO
Asociația Profesorilor de Limba și Literatura Română ,,Ioana Em. Petrescu"
24 iun. 2010
23 iun. 2010
Concursul naţional Cercuri de lectură - Cluj, 2010
Unii oameni spun că îngerii păzitori seamănă cu persoanele păzite. Ei, bine, în privința mea se înșală. Eu știu exact cum arată îngerul meu păzitor.
În primul rând, este un om oarecare, care însă nu trăiește lângă mine practic, doar spiritual. Este un bărbat destul de înalt, cam de vreo 1,85 m, și este un tip bine, merge la sală…!!! Cred că are o garderobă întreagă, deoarece zilnic îmi apare altfel. Azi, de exemplu, și-a luat faimoșii săi blugi de la Zara, o cămașă în carouri cu gri și argintiu și o pelerină de ploaie. Ca de obicei ne întâlnim în vis. Eu vin cu bicicleta, dar el e tare… vine cu BMV-ul!
În privința aspectului, are ochi căprui, păr negru (semi-plete). Este muzician ca și mine, la chitară, pian. Ceea ce este ciudat e că a fost înger păzitor dinainte să mă nasc. Mai exact a fost îngerul lui Jimmy Page, faimosul chitarist. Când l-am cunoscut, mi s-a părut puțin dubios, a venit cu ochelari de soare, cu țigara în colțul gurii, dar se pare că își îndeplinește datoria sută la sută. Mă smulge cu mâinile lui din fața pericolului. Cel mai mult îmi place ceasul lui Rolex, cu ramă argintie. Tot el îmi poartă și noroc, fiindcă este 2 în 1, înger și talisman. În această privință, și-a trimis un ajutor, o păpușă voodoo, pe care am numit-o Prietenaș și fără de care nu știu ce m-aș face. În privința elementelor specifice îngerilor, în loc de aripi a strâns bani și și-a luat un elicopter. Iar în loc de aură are o cască de protecție.
O, da, era să uit un aspect foarte important… numele lui este ANDASNE, abreviere de la
Amplificatorul
Neouman
De
Atenție
Sănătate
Noroc
(și)
Energie.
Chiar că aș fi vrut să îl cunoașteți și voi. Mi-am adus aminte: toate sentimentele mele erau de fapt provocate de el. Când plângeam, domnu’ Andasne își usca rufele. Când eram nervos, el făcea pană de curent. Când îmi era cald, el își dădea drumul la centrală. Vorbesc la trecut, pentru că el nu mai este momentan îngerul meu. Este acum îngerul unui băiat bolnav, care are nevoie de el. Dar mi-a promis că se va întoarce.
În primul rând, este un om oarecare, care însă nu trăiește lângă mine practic, doar spiritual. Este un bărbat destul de înalt, cam de vreo 1,85 m, și este un tip bine, merge la sală…!!! Cred că are o garderobă întreagă, deoarece zilnic îmi apare altfel. Azi, de exemplu, și-a luat faimoșii săi blugi de la Zara, o cămașă în carouri cu gri și argintiu și o pelerină de ploaie. Ca de obicei ne întâlnim în vis. Eu vin cu bicicleta, dar el e tare… vine cu BMV-ul!
În privința aspectului, are ochi căprui, păr negru (semi-plete). Este muzician ca și mine, la chitară, pian. Ceea ce este ciudat e că a fost înger păzitor dinainte să mă nasc. Mai exact a fost îngerul lui Jimmy Page, faimosul chitarist. Când l-am cunoscut, mi s-a părut puțin dubios, a venit cu ochelari de soare, cu țigara în colțul gurii, dar se pare că își îndeplinește datoria sută la sută. Mă smulge cu mâinile lui din fața pericolului. Cel mai mult îmi place ceasul lui Rolex, cu ramă argintie. Tot el îmi poartă și noroc, fiindcă este 2 în 1, înger și talisman. În această privință, și-a trimis un ajutor, o păpușă voodoo, pe care am numit-o Prietenaș și fără de care nu știu ce m-aș face. În privința elementelor specifice îngerilor, în loc de aripi a strâns bani și și-a luat un elicopter. Iar în loc de aură are o cască de protecție.
O, da, era să uit un aspect foarte important… numele lui este ANDASNE, abreviere de la
Amplificatorul
Neouman
De
Atenție
Sănătate
Noroc
(și)
Energie.
Chiar că aș fi vrut să îl cunoașteți și voi. Mi-am adus aminte: toate sentimentele mele erau de fapt provocate de el. Când plângeam, domnu’ Andasne își usca rufele. Când eram nervos, el făcea pană de curent. Când îmi era cald, el își dădea drumul la centrală. Vorbesc la trecut, pentru că el nu mai este momentan îngerul meu. Este acum îngerul unui băiat bolnav, care are nevoie de el. Dar mi-a promis că se va întoarce.
22 iun. 2010
28 mar. 2010
Poveşti de Dragobete
Dragoste nepermisă, de Matei Nicolae, cls a VII-a B, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
Se spune că, undeva, printr-un ghiozdan, exista un neînsemnat Calculator de buzunar, folosit pentru copiatul la matematică. Toate creioanele, gumele, chiar şi toate ascuţitorile erau conduse de el…
Într-o sumbră şi nefericită zi, proprietarul Calculatorului a fost prins folosindu-l la test. Aşa că proful de mate i l-a confiscat pentru o perioadă de timp, fiind încuiat în dulapul cu lacăt de la catedră.
La început, a fost foarte speriat, deoarece nu mai plecase din ghiozdan de mult timp. Însă, spre surprinderea lui, a întalnit pe cineva de–a dreptul special:
- Hei… e cineva pe aici? Ce întuneric…
Deodată, se aprinse o lumină puternică.
- Salut! Cine eşti, ne cunoaştem?
- Păi… nu cred! Eu sunt Calculator, un calculator de buzunar! Tu?
- O, mă mir că nu ai auzit de mine! Eu sunt Luminiţă. Sunt lumina de la brelocul cheilor lui şefu’, adică domnului profesor. Din moment ce nu ai mai fost pe aici o să-ţi fac prezenţa.
Şi aşa, Luminiţă i-a făcut lui Calculator cunoştinţă cu toate obiectele din sertar, dar…
- Ei bine, noul meu prieten, trebuie să mai cunoşti şi pe altcineva!
- Mi-ar face plăcere!
- Să începem: ele sunt Aşchiuţele, Blană şi cei doi fraţi, Rulment şi Holzşurub. Sunt aici, cu noi, de aproximativ un an şi… bla... bla… bla…
Ei bine, Calculator a pierdut contactul cu lumina de când s-a uitat fix în ochii lui Holzşurub. Era o fată foarte frumoasă şi cred că şi ea îl cam plăcea.
Cei doi, Calculator şi Holzşurub, au fost foarte timizi unul cu altul pe durata şederii calculatorului. În ziua plecării lui, le-a fost foarte greu să se despartă, dar şi-au promis că se vor revedea.
Din acea zi, Calculator o tot striga pe iubirea lui, dar nu se puteau auzi din cauza distanţei. Câteodată, se mai furişau gumele pentru a transmite mesaje de dragoste. Ghinionul celor doi era că posesorul lui Calculator s-a hotărât să nu mai copieze la teste, aşa că erau slabe şanse să se revadă. Ce trist…Asemenea lui Romeo şi a Julietei, calculatorul a rămas fără baterie, de dor, iar holzşurubul a ruginit, tot de dor…
Probabil că s-au întâlnit pe lumea obiectelor nefolositoare, sau, cum i se mai zice, „coşul de gunoi”… Şi încă se iubesc.
Se spune că, undeva, printr-un ghiozdan, exista un neînsemnat Calculator de buzunar, folosit pentru copiatul la matematică. Toate creioanele, gumele, chiar şi toate ascuţitorile erau conduse de el…
Într-o sumbră şi nefericită zi, proprietarul Calculatorului a fost prins folosindu-l la test. Aşa că proful de mate i l-a confiscat pentru o perioadă de timp, fiind încuiat în dulapul cu lacăt de la catedră.
La început, a fost foarte speriat, deoarece nu mai plecase din ghiozdan de mult timp. Însă, spre surprinderea lui, a întalnit pe cineva de–a dreptul special:
- Hei… e cineva pe aici? Ce întuneric…
Deodată, se aprinse o lumină puternică.
- Salut! Cine eşti, ne cunoaştem?
- Păi… nu cred! Eu sunt Calculator, un calculator de buzunar! Tu?
- O, mă mir că nu ai auzit de mine! Eu sunt Luminiţă. Sunt lumina de la brelocul cheilor lui şefu’, adică domnului profesor. Din moment ce nu ai mai fost pe aici o să-ţi fac prezenţa.
Şi aşa, Luminiţă i-a făcut lui Calculator cunoştinţă cu toate obiectele din sertar, dar…
- Ei bine, noul meu prieten, trebuie să mai cunoşti şi pe altcineva!
- Mi-ar face plăcere!
- Să începem: ele sunt Aşchiuţele, Blană şi cei doi fraţi, Rulment şi Holzşurub. Sunt aici, cu noi, de aproximativ un an şi… bla... bla… bla…
Ei bine, Calculator a pierdut contactul cu lumina de când s-a uitat fix în ochii lui Holzşurub. Era o fată foarte frumoasă şi cred că şi ea îl cam plăcea.
Cei doi, Calculator şi Holzşurub, au fost foarte timizi unul cu altul pe durata şederii calculatorului. În ziua plecării lui, le-a fost foarte greu să se despartă, dar şi-au promis că se vor revedea.
Din acea zi, Calculator o tot striga pe iubirea lui, dar nu se puteau auzi din cauza distanţei. Câteodată, se mai furişau gumele pentru a transmite mesaje de dragoste. Ghinionul celor doi era că posesorul lui Calculator s-a hotărât să nu mai copieze la teste, aşa că erau slabe şanse să se revadă. Ce trist…Asemenea lui Romeo şi a Julietei, calculatorul a rămas fără baterie, de dor, iar holzşurubul a ruginit, tot de dor…
Probabil că s-au întâlnit pe lumea obiectelor nefolositoare, sau, cum i se mai zice, „coşul de gunoi”… Şi încă se iubesc.
Poveşti de Dragobete
Farmecul dragostei, de Nica Raluca, cls a VII-a B, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
După cum ştiţi, fiecare, la rândul lui, se îndrăgosteşte. De exemplu, imaginaţi-vă o dragoste adevărată dintre o gaură din perdea şi o Dacie din faţa blocului.
În ziua de Dragobete, mă aşez în pat, pentru a mă gândi ce voi face în această zi specială. Deodată, perdeaua se mişcă şi, afară, se aud nişte şoapte. Mă ridic şi mă uit pe fereastră. Observ că o maşină, de culoare roşie, precum culoarea dagostei, încearcă să vorbească cu cineva de lângă mine. Imediat, îmi dau seama că este chiar gaura din perdeaua mea, cu fire fine de mătase. Deschid geamul şi ascult ceea ce ei îşi vorbesc:
- Ce mi-aş dori să fii lângă mine şi să putem vorbi mai de-aproape, spune Dacia.
- Of, din păcate, nimeni nu îşi dă seama că noi ne iubim de o lună, dar niciodată nu ne-am îmbrăţişa.
Maşina începe să scoată diferite zgomote, iar benzina îi curge ca lacrimile unui îndrăgostit.
- Eşti cea mai importantă din viaţa mea şi te-aş ruga să fii cu mine pentru tot restul existenţei, claxonează maşina.
- Dragul meu, nu mi-am închipuit că poţi fi aşa romantic şi crede-mă că m-am îndrăgostit şi mai tare de tine. Cred că suntem făcuţi unul pentru celălalt şi accept propunerea ta.
- M-ai făcut să mă simt foarte încântată! Te rog, încearcă să ajungi la mine.
Auzind aceste cuvinte, desfac perdeaua de la geam şi îi dau drumul, pentru ca adierea vântului să înfăşoare Dacia.
Văzându-se împreună, cei doi îndrăgostiţi se privesc neîncetat, iar firele de mătase se împrăştie peste maşină, precum o îmbrăţişare.
- Cât de mult mă bucur să te am lângă mine! Întotdeauna mi-am dorit asta, exclamă Dacia.
- Nu am crezut niciodată că pot iubi şi eu! Îţi mulţumim, mi se adresează cei doi, pentru tot ceea ce ai făcut pentru noi!
- Vă urez iubire veşnică şi sper să ne mai întâlnim!
Şi aşa, dragostea poate să unească nu numai fiinţe, ci şi tot ce există pe Pământ. În final, maşina şi gaura din perdea rămân împreună pentru totdeauna, iar eu, fericită, merg în pat, gândindu-mă ce mi se va întâmpla şi mie de Dragobete.
După cum ştiţi, fiecare, la rândul lui, se îndrăgosteşte. De exemplu, imaginaţi-vă o dragoste adevărată dintre o gaură din perdea şi o Dacie din faţa blocului.
În ziua de Dragobete, mă aşez în pat, pentru a mă gândi ce voi face în această zi specială. Deodată, perdeaua se mişcă şi, afară, se aud nişte şoapte. Mă ridic şi mă uit pe fereastră. Observ că o maşină, de culoare roşie, precum culoarea dagostei, încearcă să vorbească cu cineva de lângă mine. Imediat, îmi dau seama că este chiar gaura din perdeaua mea, cu fire fine de mătase. Deschid geamul şi ascult ceea ce ei îşi vorbesc:
- Ce mi-aş dori să fii lângă mine şi să putem vorbi mai de-aproape, spune Dacia.
- Of, din păcate, nimeni nu îşi dă seama că noi ne iubim de o lună, dar niciodată nu ne-am îmbrăţişa.
Maşina începe să scoată diferite zgomote, iar benzina îi curge ca lacrimile unui îndrăgostit.
- Eşti cea mai importantă din viaţa mea şi te-aş ruga să fii cu mine pentru tot restul existenţei, claxonează maşina.
- Dragul meu, nu mi-am închipuit că poţi fi aşa romantic şi crede-mă că m-am îndrăgostit şi mai tare de tine. Cred că suntem făcuţi unul pentru celălalt şi accept propunerea ta.
- M-ai făcut să mă simt foarte încântată! Te rog, încearcă să ajungi la mine.
Auzind aceste cuvinte, desfac perdeaua de la geam şi îi dau drumul, pentru ca adierea vântului să înfăşoare Dacia.
Văzându-se împreună, cei doi îndrăgostiţi se privesc neîncetat, iar firele de mătase se împrăştie peste maşină, precum o îmbrăţişare.
- Cât de mult mă bucur să te am lângă mine! Întotdeauna mi-am dorit asta, exclamă Dacia.
- Nu am crezut niciodată că pot iubi şi eu! Îţi mulţumim, mi se adresează cei doi, pentru tot ceea ce ai făcut pentru noi!
- Vă urez iubire veşnică şi sper să ne mai întâlnim!
Şi aşa, dragostea poate să unească nu numai fiinţe, ci şi tot ce există pe Pământ. În final, maşina şi gaura din perdea rămân împreună pentru totdeauna, iar eu, fericită, merg în pat, gândindu-mă ce mi se va întâmpla şi mie de Dragobete.
14 feb. 2010
9 ian. 2010
Continuă povestea Planeta pitică, de Adina Popescu
...Planeta pitică îşi găsise, în sfârșit, menirea. Nu mai trebuia să rătăcească prin univers in căutarea unei orbite sau a unui nume. Era chiar centrul unui nou sistem solar. Sau cel puţin așa credea ea.
Nu după multă vreme, corpurile cerești care se învârteau in jurul ei au plecat. Nu erau niște planete hotărâte să trăiască intr-o galaxie. Rătăceau, ca şi ea, prin univers în căutarea unei case, a unui nume, a unei vieţi. Ea mai avea un motiv: flacăra din interiorul ei era tot mai puternică, iar căldura care o înconjura era mult prea mare pentru niște corpuri cerești pitice care nu aveau nici trecut, nici înţeles. Așa că pitica a rămas din nou singură.
Din oră in oră, din minut in minut, din clipă in clipă, steaua în care s-a transformat Pitica devenea din ce in ce mai strălucitoare. Atât de strălucitoare încât nici ei nu-i venea să creadă ce vede, ce simte, ce este.
Dar, din păcate pentru Pitică, dorinţa oamenilor a devenit realitate. Iar aceasta a realizat adevărul de abia când a observat că lumina care o înconjura era acum mai puternică decât ea. În câteva secunde, steaua care era acum s-a prăbușit în haos, înapoi in galaxia celor nouă planete care au subapreciat-o. Dar nu s-a oprit acolo. S-a îndreptat către pământ mai repede decât au putut oamenii să o localizeze, din nou.
- Uite o stea căzătoare! a exclamat entuziasmată o fetiţă, către sora ei.
- Pune-ţi o dorinţă… o sfătui aceasta.
- Îmi doresc să...
- Eu îmi doresc să iau un zece la astronomie, i-a spus aceasta fetiţei. Tu ce ai vrea?
- Eu știu ce-mi doresc: ca măcar o dată cei mari să dea mai multă importanţă lucrurilor mărunte…
- Cum ar fi? întrebă aceasta curioasă.
- Cum ar fi…această stea să ajungă cândva un soare.
- Da, unele lucruri ar trebui să conteze mai mult. Hai în casă, se face târziu.
- Vin imediat! a răspuns fetiţa îngândurată.
Planeta Pitică o privea pe fată ca şi cum ştia ce gândeşte, ca şi cum ar fi putut să-i îndeplinească dorinţa.
De acum nu mai era o planetă, nici o stea. Era umbra unei lumi nevăzute şi speranţa multor oameni. Dar Pitica ştia că soarele acestei galaxii se va stinge la un moment dat. Atunci ea urma să fie steaua cea mai importantă pentru toate acele planete care nu au acceptat-o în universul lor, pentru oamenii care au încercat să o distrugă şi, desigur, pentru toţi cei care au crezut în ea de la început!
Uneori, lucrurile mărunte ar trebui să conteze mai mult!
Niţu Adriana Iulia, Clasa a VII-a B
Nu după multă vreme, corpurile cerești care se învârteau in jurul ei au plecat. Nu erau niște planete hotărâte să trăiască intr-o galaxie. Rătăceau, ca şi ea, prin univers în căutarea unei case, a unui nume, a unei vieţi. Ea mai avea un motiv: flacăra din interiorul ei era tot mai puternică, iar căldura care o înconjura era mult prea mare pentru niște corpuri cerești pitice care nu aveau nici trecut, nici înţeles. Așa că pitica a rămas din nou singură.
Din oră in oră, din minut in minut, din clipă in clipă, steaua în care s-a transformat Pitica devenea din ce in ce mai strălucitoare. Atât de strălucitoare încât nici ei nu-i venea să creadă ce vede, ce simte, ce este.
Dar, din păcate pentru Pitică, dorinţa oamenilor a devenit realitate. Iar aceasta a realizat adevărul de abia când a observat că lumina care o înconjura era acum mai puternică decât ea. În câteva secunde, steaua care era acum s-a prăbușit în haos, înapoi in galaxia celor nouă planete care au subapreciat-o. Dar nu s-a oprit acolo. S-a îndreptat către pământ mai repede decât au putut oamenii să o localizeze, din nou.
- Uite o stea căzătoare! a exclamat entuziasmată o fetiţă, către sora ei.
- Pune-ţi o dorinţă… o sfătui aceasta.
- Îmi doresc să...
- Eu îmi doresc să iau un zece la astronomie, i-a spus aceasta fetiţei. Tu ce ai vrea?
- Eu știu ce-mi doresc: ca măcar o dată cei mari să dea mai multă importanţă lucrurilor mărunte…
- Cum ar fi? întrebă aceasta curioasă.
- Cum ar fi…această stea să ajungă cândva un soare.
- Da, unele lucruri ar trebui să conteze mai mult. Hai în casă, se face târziu.
- Vin imediat! a răspuns fetiţa îngândurată.
Planeta Pitică o privea pe fată ca şi cum ştia ce gândeşte, ca şi cum ar fi putut să-i îndeplinească dorinţa.
De acum nu mai era o planetă, nici o stea. Era umbra unei lumi nevăzute şi speranţa multor oameni. Dar Pitica ştia că soarele acestei galaxii se va stinge la un moment dat. Atunci ea urma să fie steaua cea mai importantă pentru toate acele planete care nu au acceptat-o în universul lor, pentru oamenii care au încercat să o distrugă şi, desigur, pentru toţi cei care au crezut în ea de la început!
Uneori, lucrurile mărunte ar trebui să conteze mai mult!
Niţu Adriana Iulia, Clasa a VII-a B
Continuă povestea Planeta pitică, de Adina Popescu
Acum, planeta pitică era o stea care dăruia speranţă tuturor corpurilor cereşti ce se învârteau în jurul ei. De la un timp, în acea galaxie era o linişte de nedescris. O planetă micuţă se rătăci prin întunericul adânc, până când ajunse la nucleul galaxiei. Cu prietenie, o întrebă pe eroina noastră:
-Mă scuzaţi, doamnă stea, mă primiţi şi pe mine în această lume a planetelor pitice?
-Eu îţi dau acceptul, dar va trebui să-ţi găseşti o orbită confortabilă.
-Mulţumesc, nici nu ştiţi cât mă bucur!
-Ba cred că îmi pot imagina, spuse amabilă steaua unică din Univers.
-Dar cum puteţi fi aşa amabilă cu toate planetele? replică planeta pitică, foarte curioasă.
-Păi...şi eu am fost o planetă rătăcită căutându-mi o orbită numai a mea, însă toate planetele m-au respins din cauza staturii mele. Terra, o planetă albastră şi foarte bună cu semenii săi, m-a ajutat, însă oamenii care o populau s-au speriat de mine şi au trimis o rachetă, în spaţiu, care m-a adus aici. Acum, încerc să fiu amabilă cu planetele şi să le permit să se învârtă în jurul meu.
-O, dar prin câte aţi trecut! Însă, cum aţi ajuns regina acestei galaxii?
-Eu am fost prima planetă aici, iar mii şi mii de ani am acceptat milioane de planete rătăcite. Noi, planetele rătăcite, am format o familie numeroasă şi sper că va creşte de la an la an.
-Văd că sunteţi multe şi vă mulţumesc din suflet că, în înghesuiala asta, m-aţi primit şi pe mine.
-Nu ai de ce! Eu îţi mulţumesc pentru faptul că ni te-ai alăturat!
Privind cu ochii inimii, observăm că, după mii de ani, familia planetelor pitice s-a înmulţit şi sunt fericite.
Dincă Alexandra
Clasa a V-a A
-Mă scuzaţi, doamnă stea, mă primiţi şi pe mine în această lume a planetelor pitice?
-Eu îţi dau acceptul, dar va trebui să-ţi găseşti o orbită confortabilă.
-Mulţumesc, nici nu ştiţi cât mă bucur!
-Ba cred că îmi pot imagina, spuse amabilă steaua unică din Univers.
-Dar cum puteţi fi aşa amabilă cu toate planetele? replică planeta pitică, foarte curioasă.
-Păi...şi eu am fost o planetă rătăcită căutându-mi o orbită numai a mea, însă toate planetele m-au respins din cauza staturii mele. Terra, o planetă albastră şi foarte bună cu semenii săi, m-a ajutat, însă oamenii care o populau s-au speriat de mine şi au trimis o rachetă, în spaţiu, care m-a adus aici. Acum, încerc să fiu amabilă cu planetele şi să le permit să se învârtă în jurul meu.
-O, dar prin câte aţi trecut! Însă, cum aţi ajuns regina acestei galaxii?
-Eu am fost prima planetă aici, iar mii şi mii de ani am acceptat milioane de planete rătăcite. Noi, planetele rătăcite, am format o familie numeroasă şi sper că va creşte de la an la an.
-Văd că sunteţi multe şi vă mulţumesc din suflet că, în înghesuiala asta, m-aţi primit şi pe mine.
-Nu ai de ce! Eu îţi mulţumesc pentru faptul că ni te-ai alăturat!
Privind cu ochii inimii, observăm că, după mii de ani, familia planetelor pitice s-a înmulţit şi sunt fericite.
Dincă Alexandra
Clasa a V-a A
Continuă povestea Planeta pitică, de Adina Popescu
(...) Pitica simţi o căldură sufocantă, de nedescris.
- Cred că o să iau foc! strigă ea îngrozită. Continuând să se văicărească, la un moment dat auzi o voce subţire şi răutacioasă venind din Univers.
- N-o să mori, că doar eşti moştenitoarea tatălui tău, Soarele! Mai bine ai găsi un plan să faci pace cu celelalte stele mai mari decât tine şi care luminează mult mai tare! Tatăl tău, „bătrânul” Soare, a fost în conflict cu noi miliarde de ani şi nu acceptat niciodată ideea că lui îi aparţine doar Calea Lactee, ci tot Universul. Pentru că s-a împotrivit să fie o stea mijlocie, tribunalul galaxiilor mari a decis sa fie o cometă, iar în locul lui să „tronezi” tu.
- Eu ? De ce, tocmai eu?
Pitica planetă, uluită de cele auzite, nu găsi nicio explicaţie cum de s-a putut transforma brusc în moştenitoarea „tatălui” ei şi de ce, fiind mică, nu a ştiut niciodată originile ei. În timp ce privea de sus planetele care se roteau în jurul ei, gândul îi zbura la călătoria în sistemul solar, la întâlnirea cu Jupiter „gigantul”, cu Saturn „inelata”, cu Pluto „minuscula supărăcioasă”. O emoţie puternică, dar şi un fior o trecură atunci când îşi aminti şi de ,,bătrâna” Terra.
- De ce oare această panetă albastră este atât de chinuită? Acolo e viaţă, da, este viaţă! Şi repetă acest cuvânt neînţeles prea bine de ea. Încet, adormi, dar a fost trezită brusc de Lună, care parcă-i citise gândurile.
- Eşti noul nostru Soare, nu-i aşa ? Te gândeşti să o schimbi pe Terra? Ţi s-a părut şi ţie bătrână, obosită şi suferindă? Ai vrea să o salvezi cât nu este prea târziu?
- Da, surioară, aş muta tot ce este pe Terra pe o altă planetă, nouă, şi să ştii că m-am gândit şi la tine. Tu ai munţi înalţi, mări, cred că oamenii o vor lua de la capăt!
Luna o ascultă atentă, apoi, cu voce stinsă, spre a nu-i spulbera speranţele, îi răspunse:
- Dar viaţa, această minune, ai putea să le-o dai aici?
În acel moment, o cometă de dimensiuni uriaşe lovi cu putere suprafaţa Pământului. Aceasta se făcu praf şi pulbere.
- Terra nu mai există, nu mai există! strigă disperată moştenitoarea Soarelui.
- Ba există şi va exista întotdeauna, se auzi o voce caldă. Eu sunt noua planetă, „Luceafărul”, fiica mea! Ştiam că te-a impresionat această parte din Univers de pe vremea când erai o biată planetă pitică. Deşi niciodată nu te-am recunoscut ca fiică, m-a durut sufletul când ai fost atacată de acea rachetă. Atunci am hotărât să fii moştenitoarea mea şi să străluceşti ca un balon de aur în Univers. Puterile mele au rămas nemărginite, moştenind tinereţea fără bătrâneţe, cu toate că geloasele stele mari îmi spuneau „Bătrânul”.
Acum sunt o planetă tânără şi voi guverna „Luceafărul”, până când Dumnezeu, Stăpânul nostru, va decide.
Houleihel Sara-Amanda
Clasa a V-a A
- Cred că o să iau foc! strigă ea îngrozită. Continuând să se văicărească, la un moment dat auzi o voce subţire şi răutacioasă venind din Univers.
- N-o să mori, că doar eşti moştenitoarea tatălui tău, Soarele! Mai bine ai găsi un plan să faci pace cu celelalte stele mai mari decât tine şi care luminează mult mai tare! Tatăl tău, „bătrânul” Soare, a fost în conflict cu noi miliarde de ani şi nu acceptat niciodată ideea că lui îi aparţine doar Calea Lactee, ci tot Universul. Pentru că s-a împotrivit să fie o stea mijlocie, tribunalul galaxiilor mari a decis sa fie o cometă, iar în locul lui să „tronezi” tu.
- Eu ? De ce, tocmai eu?
Pitica planetă, uluită de cele auzite, nu găsi nicio explicaţie cum de s-a putut transforma brusc în moştenitoarea „tatălui” ei şi de ce, fiind mică, nu a ştiut niciodată originile ei. În timp ce privea de sus planetele care se roteau în jurul ei, gândul îi zbura la călătoria în sistemul solar, la întâlnirea cu Jupiter „gigantul”, cu Saturn „inelata”, cu Pluto „minuscula supărăcioasă”. O emoţie puternică, dar şi un fior o trecură atunci când îşi aminti şi de ,,bătrâna” Terra.
- De ce oare această panetă albastră este atât de chinuită? Acolo e viaţă, da, este viaţă! Şi repetă acest cuvânt neînţeles prea bine de ea. Încet, adormi, dar a fost trezită brusc de Lună, care parcă-i citise gândurile.
- Eşti noul nostru Soare, nu-i aşa ? Te gândeşti să o schimbi pe Terra? Ţi s-a părut şi ţie bătrână, obosită şi suferindă? Ai vrea să o salvezi cât nu este prea târziu?
- Da, surioară, aş muta tot ce este pe Terra pe o altă planetă, nouă, şi să ştii că m-am gândit şi la tine. Tu ai munţi înalţi, mări, cred că oamenii o vor lua de la capăt!
Luna o ascultă atentă, apoi, cu voce stinsă, spre a nu-i spulbera speranţele, îi răspunse:
- Dar viaţa, această minune, ai putea să le-o dai aici?
În acel moment, o cometă de dimensiuni uriaşe lovi cu putere suprafaţa Pământului. Aceasta se făcu praf şi pulbere.
- Terra nu mai există, nu mai există! strigă disperată moştenitoarea Soarelui.
- Ba există şi va exista întotdeauna, se auzi o voce caldă. Eu sunt noua planetă, „Luceafărul”, fiica mea! Ştiam că te-a impresionat această parte din Univers de pe vremea când erai o biată planetă pitică. Deşi niciodată nu te-am recunoscut ca fiică, m-a durut sufletul când ai fost atacată de acea rachetă. Atunci am hotărât să fii moştenitoarea mea şi să străluceşti ca un balon de aur în Univers. Puterile mele au rămas nemărginite, moştenind tinereţea fără bătrâneţe, cu toate că geloasele stele mari îmi spuneau „Bătrânul”.
Acum sunt o planetă tânără şi voi guverna „Luceafărul”, până când Dumnezeu, Stăpânul nostru, va decide.
Houleihel Sara-Amanda
Clasa a V-a A
Poveşti cu vampiri
VAMPIRUL GHINIONIST
Moris era un vampir cam împiedicat de felul lui, dar cu un vis măreţ. El ar fi vrut să meargă în România pentru a deveni cel mai puternic vampir şi pentru a domni la castelul Bran.
Vampirul nostru luă avionul, conştient că avea de parcurs un drum lung din America în România. După ore lungi şi plictisitoare de zbor, a ajuns cu bine la destinaţie. În Bucureşti era întuneric şi ploua, iar vampirul nu-şi putea da bine seama cum erau locurile de aici. S-a plimbat ce s-a plimbat, fără să ştie încotro, până când a dat de o clădire. Era mare şi plină de statui şi tablouri. Moris era foarte înfometat, pentru că nu mai băuse sânge de foarte mult timp. Mergând pe coridor, a văzut o femeie nemişcată. Nu s-a mai putut stăpâni şi şi-a înfipt dinţii în pradă. Mare i-a fost uimirea să descopere că muşcase o statuie! În plus, a fost şi o surpriză dureroasă: şi-a pierdut dinţii. Era foarte trist! Mergând mai departe cu dinţii în mână, văzu o altă siluetă. Se apropie de ea şi o atinse. Într-o fracţune de secundă, silueta s-a prăbuşit peste el: era o mumie! De frică, vampirul o luă la fugă, crezând că mumia a înviat.
Într-un sfârşit, a ajuns la o uşă care dădea spre afară. Ieşind, se pomeni într-un cimitir. Mergea printre pietre, tremurând, când se împiedică de pelerină şi căzu pe o piatră de mormânt. În spatele lui simţi o răsuflare. Crezând că era un mort, o luă la fugă de mâncă pământul. Nu ştia, sărmanul, că mortul nu era aşa mort, era paznicul cimitirului, cu sânge cald!
Îngrozit de evenimentele prin care a trecut, Moris a fugit din România. Ba chiar nu voia să mai audă de această ţară!
Şi aşa a fost să fie cu visul vampirului nostru!
Ilie Georgiana Tatiana, Clasa a VI-a A
Moris era un vampir cam împiedicat de felul lui, dar cu un vis măreţ. El ar fi vrut să meargă în România pentru a deveni cel mai puternic vampir şi pentru a domni la castelul Bran.
Vampirul nostru luă avionul, conştient că avea de parcurs un drum lung din America în România. După ore lungi şi plictisitoare de zbor, a ajuns cu bine la destinaţie. În Bucureşti era întuneric şi ploua, iar vampirul nu-şi putea da bine seama cum erau locurile de aici. S-a plimbat ce s-a plimbat, fără să ştie încotro, până când a dat de o clădire. Era mare şi plină de statui şi tablouri. Moris era foarte înfometat, pentru că nu mai băuse sânge de foarte mult timp. Mergând pe coridor, a văzut o femeie nemişcată. Nu s-a mai putut stăpâni şi şi-a înfipt dinţii în pradă. Mare i-a fost uimirea să descopere că muşcase o statuie! În plus, a fost şi o surpriză dureroasă: şi-a pierdut dinţii. Era foarte trist! Mergând mai departe cu dinţii în mână, văzu o altă siluetă. Se apropie de ea şi o atinse. Într-o fracţune de secundă, silueta s-a prăbuşit peste el: era o mumie! De frică, vampirul o luă la fugă, crezând că mumia a înviat.
Într-un sfârşit, a ajuns la o uşă care dădea spre afară. Ieşind, se pomeni într-un cimitir. Mergea printre pietre, tremurând, când se împiedică de pelerină şi căzu pe o piatră de mormânt. În spatele lui simţi o răsuflare. Crezând că era un mort, o luă la fugă de mâncă pământul. Nu ştia, sărmanul, că mortul nu era aşa mort, era paznicul cimitirului, cu sânge cald!
Îngrozit de evenimentele prin care a trecut, Moris a fugit din România. Ba chiar nu voia să mai audă de această ţară!
Şi aşa a fost să fie cu visul vampirului nostru!
Ilie Georgiana Tatiana, Clasa a VI-a A
Poveşti cu vampiri
Întâmplarea de la ora 3
Era ora 23. Târziu. Poate prea târziu pentru a mă uita la ştiri, mai ales la una ca aceasta: ,,Atenţie! În sudul României, în special în Oltenia şi Muntenia, pe tot parcursul acestei nopţi, vor fi zombi. Se recunosc după culoarea de mucegai pe care o au. Este de preferat să rămâneţi în case, să închideţi geamurile şi uşile cu zăvorul şi să trageţi perdelele şi jaluzelele. Asiguraţi-vă că aveţi provizii!” Ha, ha! Cine crede una ca asta? Sunt, cu siguranţă, fantezii pentru adormit copii. Dacă m-ar adormi şi pe mine...
În timp ce mâncam o ultimă îngheţată, nu voiam să recunosc, dar mi s-a făcut puţin teamă, aşa că...am închis uşile şi ferestrele şi le-am zăvorât. Apoi, am încercat să mă culc. Degeaba. Mi s-a făcut iar poftă de îngheţată. Frigiderul avea orice, numai îngheţată, nu. Fără să mă vadă nimeni, am plecat la magazin. Cam sinistru, tot oraşul era mort, nu se auzea nici musca. Ura! Am găsit un magazin deschis, am găsit şi îngheţată, dar...
Un zombi a răsărit în faţa mea. Am scăpat îngheţata şi am scos un răcnet. Am fugit apoi într-un birou, aşa părea, din spatele magazinului. Pe drum, am aruncat cu lucruri în ei (se înmulţiseră) şi m-am purtat ca un zombi, adică aşa cum citisem nu de mult într-o carte cu sfaturi utile în astfel de situaţii: ,,Dacă tot te prind, încearcă să te prefaci că eşti şi tu un zombi”. Tot acolo citisem că trebuiesă mă adăpostesc într-o cameră şi să pun la uşă cât mai multe lucruri îngrămădite, ceea ce am şi făcut. Zadarnic, însă, fiindcă...am uitat să încui uşa. Am fost încercuită de nişte zombi care de-abia aşteptau să mă muşte. Nu ştiam ce să mai fac!
Mi-a trecut prin cap să sar pe geam. Mai bine cu oase fracturate decât zombi toată viaţa! Totuşi, inamicii m-au urmărit până acasă. Abia am reuşit să intru, fugind şi urlând, trântind şi zbierând. Am aprins un chibrit. Mi-am amintit că în garaj am benzină. Bineînţeles, m-au urmărit până acolo. Am reuşit, totuşi, să îi stropesc cu benzină şi până să mă muşte primul...am aruncat şi chibritul aprins. I-am ars!De tot! (Despre asta citisem tot în cartea aceea , poate vă prinde şi vouă bine, Cartea fetelor, de Juliana Foster, capitolul Cum să te descurci dacă eşti atacată de zombi.)
Ce speriată am fost! Am intrat şi am făcut exact ce auzisem la ştiri. Am reuşit să adorm, chiar. A doua zi, am aflat, tot de la ştiri, că alţi zombi vor apărea numai peste zece ani. Pe termen scurt, scăpasem de ei!
Aşa am învăţat eu să fiu mai prudentă, mai ales când e vorba de fenomene meteo precum ploaia de zombi!
Alexandra Ana Lucov, Clasa a VII-a B
Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
Era ora 23. Târziu. Poate prea târziu pentru a mă uita la ştiri, mai ales la una ca aceasta: ,,Atenţie! În sudul României, în special în Oltenia şi Muntenia, pe tot parcursul acestei nopţi, vor fi zombi. Se recunosc după culoarea de mucegai pe care o au. Este de preferat să rămâneţi în case, să închideţi geamurile şi uşile cu zăvorul şi să trageţi perdelele şi jaluzelele. Asiguraţi-vă că aveţi provizii!” Ha, ha! Cine crede una ca asta? Sunt, cu siguranţă, fantezii pentru adormit copii. Dacă m-ar adormi şi pe mine...
În timp ce mâncam o ultimă îngheţată, nu voiam să recunosc, dar mi s-a făcut puţin teamă, aşa că...am închis uşile şi ferestrele şi le-am zăvorât. Apoi, am încercat să mă culc. Degeaba. Mi s-a făcut iar poftă de îngheţată. Frigiderul avea orice, numai îngheţată, nu. Fără să mă vadă nimeni, am plecat la magazin. Cam sinistru, tot oraşul era mort, nu se auzea nici musca. Ura! Am găsit un magazin deschis, am găsit şi îngheţată, dar...
Un zombi a răsărit în faţa mea. Am scăpat îngheţata şi am scos un răcnet. Am fugit apoi într-un birou, aşa părea, din spatele magazinului. Pe drum, am aruncat cu lucruri în ei (se înmulţiseră) şi m-am purtat ca un zombi, adică aşa cum citisem nu de mult într-o carte cu sfaturi utile în astfel de situaţii: ,,Dacă tot te prind, încearcă să te prefaci că eşti şi tu un zombi”. Tot acolo citisem că trebuiesă mă adăpostesc într-o cameră şi să pun la uşă cât mai multe lucruri îngrămădite, ceea ce am şi făcut. Zadarnic, însă, fiindcă...am uitat să încui uşa. Am fost încercuită de nişte zombi care de-abia aşteptau să mă muşte. Nu ştiam ce să mai fac!
Mi-a trecut prin cap să sar pe geam. Mai bine cu oase fracturate decât zombi toată viaţa! Totuşi, inamicii m-au urmărit până acasă. Abia am reuşit să intru, fugind şi urlând, trântind şi zbierând. Am aprins un chibrit. Mi-am amintit că în garaj am benzină. Bineînţeles, m-au urmărit până acolo. Am reuşit, totuşi, să îi stropesc cu benzină şi până să mă muşte primul...am aruncat şi chibritul aprins. I-am ars!De tot! (Despre asta citisem tot în cartea aceea , poate vă prinde şi vouă bine, Cartea fetelor, de Juliana Foster, capitolul Cum să te descurci dacă eşti atacată de zombi.)
Ce speriată am fost! Am intrat şi am făcut exact ce auzisem la ştiri. Am reuşit să adorm, chiar. A doua zi, am aflat, tot de la ştiri, că alţi zombi vor apărea numai peste zece ani. Pe termen scurt, scăpasem de ei!
Aşa am învăţat eu să fiu mai prudentă, mai ales când e vorba de fenomene meteo precum ploaia de zombi!
Alexandra Ana Lucov, Clasa a VII-a B
Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
Dacă într-o noapte de iarnă un călător...
...ca mine ar fi lăsat afară, în faţa blocului, nu ştiu ce m-aş face!
Vă vorbesc eu, pisoiul Niki. Sunt un pisoi mic, negruţ şi cel mai răsfăţat de către Georgiana, cea mai grozavă stăpână-copil. Iubeşte toţi pisoii, dar eu am reuşit să o cuceresc cu năzdrăveniile mele.
Din când în când, am coşmaruri. Visez că mă trezesc în faţa blocului, în plină iarnă. Într-un fel, îmi place iarna, mă joc cu fulgii de zăpadă. Sunt tare jucăuşi! Noi, pisoii, ne zbenguim prin zăpada pufoasă din curte până îngheţăm şi atunci ne ascundem pe unde putem, prin casă, ca să ne încălzim blăniţele.
Eu o iubesc pe Georgi şi-mi doresc să petrec sărbătorile de iarnă cu ea. Ce mult îmi plac globuleţele din brad! Sunt atât de sclipitoare! Toată ziua m-aş juca cu ele până le-aş sparge pe toate. Iar dacă bradul nu e cuminte şi îşi mişcă crenguţele, am eu grijă de el...îl rup ac cu ac.
Ştiu! Sunt cam obraznic! Dar pe mine mă iartă stăpâna mea pentru că mă iubeşte...
Acum mă duc să torc un pic lângă sobă, sper să fi fugit visele rele. Voi fi un pisoi răsfăţat, adormit şi foarte cuminte!
Ilie Georgiana, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
Vă vorbesc eu, pisoiul Niki. Sunt un pisoi mic, negruţ şi cel mai răsfăţat de către Georgiana, cea mai grozavă stăpână-copil. Iubeşte toţi pisoii, dar eu am reuşit să o cuceresc cu năzdrăveniile mele.
Din când în când, am coşmaruri. Visez că mă trezesc în faţa blocului, în plină iarnă. Într-un fel, îmi place iarna, mă joc cu fulgii de zăpadă. Sunt tare jucăuşi! Noi, pisoii, ne zbenguim prin zăpada pufoasă din curte până îngheţăm şi atunci ne ascundem pe unde putem, prin casă, ca să ne încălzim blăniţele.
Eu o iubesc pe Georgi şi-mi doresc să petrec sărbătorile de iarnă cu ea. Ce mult îmi plac globuleţele din brad! Sunt atât de sclipitoare! Toată ziua m-aş juca cu ele până le-aş sparge pe toate. Iar dacă bradul nu e cuminte şi îşi mişcă crenguţele, am eu grijă de el...îl rup ac cu ac.
Ştiu! Sunt cam obraznic! Dar pe mine mă iartă stăpâna mea pentru că mă iubeşte...
Acum mă duc să torc un pic lângă sobă, sper să fi fugit visele rele. Voi fi un pisoi răsfăţat, adormit şi foarte cuminte!
Ilie Georgiana, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
Braţul pururi cald
Nimeni nu poate spune cu exactitate ce s-a întâmplat în acea noapte. Era foarte frig. Fulgii de nea cădeau unul câte unul şi se cufundau cuminţi în marea albă. Toţi, în afară de unul. El se aşezase pe pervazul unui geam. Stătea acolo, nemişcat, cât timp ceilalţi cădeau în continuare. Visa la ceva imposibil: să ajungă acolo unde va găsi o dragoste fierbinte. La sobă. Acesta se îndrăgostise de ea, dar era conştient că îi este peste puteri să o întâlnească, fiind foarte diferiţi.
Neştiind cum să procedeze, acesta s-a dus la omul de zăpadă şi i-a zis:
- Am auzit că tu eşti cel mai înţelept povăţuitor din ţinuturile îngheţate. Este adevărat?
- Adevărat. De aceea ştiu deja de ce ai venit tu la mine. Ca să te ajut. Ştiu că soba ţi-e dragă. Tuturor oamenilor le este. Dar nu este şi cazul fulgilor de nea. Pentru ei soba este mortală, ca vânătorul pentru căprioare, ca vara pentru pinguini şi ca otrava pentru tot ce ne înconjoară.
- Ştiu. De asta sunt aici. Nu îmi pasă! Tot ce vreau este să o pot atinge şi să-i spun cât de mult ţin la ea.
- Te voi ajuta, dar trebuie să te avertizez că un singur sărut, o singură atingere sau îmbrăţişare te va preface pe loc în apă, care se va evapora imediat.
- Mai devreme sau mai târziu asta se întâmplă cu orice fulg de nea. Ce contează când? Sunt pregătit pentru orice.
Omul de zăpadă, printr-o magie, i-a deschis calea micuţului fulg de nea ce a pătruns, plin de fiori, în casa caldă a sobei pe care o iubea atât de mult... S-a apropiat din ce în ce mai mult, mai mult şi mai mult, până ce a ajuns la ea. A căzut lin pe unul din braţele ei fierbinţi. Atunci cuvintele înţeleptului om de zăpadă s-au împlinit: acesta s-a prefăcut pe loc în apă. O apă care s-a scurs lin pe toată suprafaţa sobei, până când s-a evaporat, sub forma unui zâmbet.
Curând, primăvara şi-a făcut loc printre nămeţi şi s-a aşternut peste tot, înlocuind fulgii de zăpadă cu flori pastelate.
Cu toate că a dispărut primul, fulgul de nea trăia în inima sobei pentru totdeauna. Era primul fulg care se sacrificase pentru ea. Braţul sobei, pe care a căzut acesta, era cald, indiferent dacă lemnele se aflau în sobă sau nu...
Neştiind cum să procedeze, acesta s-a dus la omul de zăpadă şi i-a zis:
- Am auzit că tu eşti cel mai înţelept povăţuitor din ţinuturile îngheţate. Este adevărat?
- Adevărat. De aceea ştiu deja de ce ai venit tu la mine. Ca să te ajut. Ştiu că soba ţi-e dragă. Tuturor oamenilor le este. Dar nu este şi cazul fulgilor de nea. Pentru ei soba este mortală, ca vânătorul pentru căprioare, ca vara pentru pinguini şi ca otrava pentru tot ce ne înconjoară.
- Ştiu. De asta sunt aici. Nu îmi pasă! Tot ce vreau este să o pot atinge şi să-i spun cât de mult ţin la ea.
- Te voi ajuta, dar trebuie să te avertizez că un singur sărut, o singură atingere sau îmbrăţişare te va preface pe loc în apă, care se va evapora imediat.
- Mai devreme sau mai târziu asta se întâmplă cu orice fulg de nea. Ce contează când? Sunt pregătit pentru orice.
Omul de zăpadă, printr-o magie, i-a deschis calea micuţului fulg de nea ce a pătruns, plin de fiori, în casa caldă a sobei pe care o iubea atât de mult... S-a apropiat din ce în ce mai mult, mai mult şi mai mult, până ce a ajuns la ea. A căzut lin pe unul din braţele ei fierbinţi. Atunci cuvintele înţeleptului om de zăpadă s-au împlinit: acesta s-a prefăcut pe loc în apă. O apă care s-a scurs lin pe toată suprafaţa sobei, până când s-a evaporat, sub forma unui zâmbet.
Curând, primăvara şi-a făcut loc printre nămeţi şi s-a aşternut peste tot, înlocuind fulgii de zăpadă cu flori pastelate.
Cu toate că a dispărut primul, fulgul de nea trăia în inima sobei pentru totdeauna. Era primul fulg care se sacrificase pentru ea. Braţul sobei, pe care a căzut acesta, era cald, indiferent dacă lemnele se aflau în sobă sau nu...
Soba şi Omul de Zăpadă
Era a cincea zi de iarnă în care ninsese abundent, deşi primăvara era pe aproape. Ana, Maria, Marius şi Vlad, patru prieteni buni, au ales să facă un om de zăpadă în faţa casei lui Vlad. I-au pus nas, gură, ochi, nasturi şi mâini. Spre înserat, şi-au luat rămas-bun şi a plecat fiecare la casa lui.
Deodată, Omul de Zăpadă a văzut soba aprinsă din casa lui Vlad. Fermecat, s-a uitat ore în şir la ea. De câte ori cineva din familie deschidea uşa sobei pentru a băga lemne, acesta scotea limba la Om, veselă, cu chip luminos.
-Nu mai pot! Îi stă aşa de bine sobei când scoate limba ei de foc la mine! E aşa amuzantă!
Noapte era lungă, dar Omului de Zăpadă, cu ochii la sobă, nu i se păru aşa.
Spre dimineaţă, însă, se strânseseră atât de mulţi fulgi pe geam, încât nu mai putea să o vadă pe zâna focului.
Tot dimineaţa,Vlad a ieşit să îl salute pe prietenul de nea construit de el şi prietenii lui. Observă, cu surprindere, că era întors şi mai aproape de fereastră decât îl lăsaseră ei. Nu îşi dădea seama cum se putuse întâmpla aşa ceva! A doua zi, s-a întâmplat la fel, ba chiar şi a treia zi. Şi aşa, toată săptămâna.
Curând, a început să se încălzească. Iarna era pe sfârşite. Omul de Zăpadă se făcea din ce în ce mai mic. Într-o altă dimineaţă, Vlad a găsit, în locul lui, un fier de curăţat sobe. Abia acum şi-a dat seama de ce Omul de Zăpadă stătea mereu întors spre fereastră: se topea după sobă...
Camelia Stamate, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
Deodată, Omul de Zăpadă a văzut soba aprinsă din casa lui Vlad. Fermecat, s-a uitat ore în şir la ea. De câte ori cineva din familie deschidea uşa sobei pentru a băga lemne, acesta scotea limba la Om, veselă, cu chip luminos.
-Nu mai pot! Îi stă aşa de bine sobei când scoate limba ei de foc la mine! E aşa amuzantă!
Noapte era lungă, dar Omului de Zăpadă, cu ochii la sobă, nu i se păru aşa.
Spre dimineaţă, însă, se strânseseră atât de mulţi fulgi pe geam, încât nu mai putea să o vadă pe zâna focului.
Tot dimineaţa,Vlad a ieşit să îl salute pe prietenul de nea construit de el şi prietenii lui. Observă, cu surprindere, că era întors şi mai aproape de fereastră decât îl lăsaseră ei. Nu îşi dădea seama cum se putuse întâmpla aşa ceva! A doua zi, s-a întâmplat la fel, ba chiar şi a treia zi. Şi aşa, toată săptămâna.
Curând, a început să se încălzească. Iarna era pe sfârşite. Omul de Zăpadă se făcea din ce în ce mai mic. Într-o altă dimineaţă, Vlad a găsit, în locul lui, un fier de curăţat sobe. Abia acum şi-a dat seama de ce Omul de Zăpadă stătea mereu întors spre fereastră: se topea după sobă...
Camelia Stamate, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti
Jurnal de carnaval
Marţi, în ultima zi de şcoală, înainte de vacanţa de iarna, cercul de lectură s-a desfăşurat la un carnaval organizat anual într-un club din Bucureşti, de către Organizaţia Salvaţi Copiii. A fost un premiu pentru că am participat la activităţi cu teme referitoare la drepturile copilului.
Au fost prezenţi copii de la mai multe şcoli. După ce am ajuns acolo, ne-am schimbat în costume (doar era un carnaval…), deoarece era prea frig afară ca să mergem îmbrăcaţi aşa. Majoritatea fetelor au avut rochii şi pantofi cu toc, iar băieţii s-au îmbrăcat în diverse personaje cunoscute. Chiar dacă nimeni din şcoala noastră nu a luat premiul pentru cel mai frumos costum, care era diferit pentru fete de cel pentru băieţi, cred că totul a fost super. Am făcut multe poze, care sunt foarte reuşite…
Cel mai mult mi-a plăcut momentul în care am cântat colinde. De asemenea, fiecare şcoala a pregătit un moment inedit, cum ar fi piese de teatru, dansuri (au fost nişte copii care au dansat foarte frumos) şi colinde.
Evident, nu au lipsit luminile, care erau colorate şi se „plimbau” neîncetat prin sală. Muzica era foarte tare şi am dansat cu toţii aproape tot timpul.
La sfârşit, fiecare a primit câte o punguţă cu cadouri de la Moş, ne-am schimbat de costume şi am plecat acasă.
În opinia mea, a fost cea mai frumoasă activitate pe care am făcut-o cu cercul de lectură şi sunt sigură că nimeni nu o să o uite vreodată…
Niţu Adriana Iulia, clasa a VII-a B
Au fost prezenţi copii de la mai multe şcoli. După ce am ajuns acolo, ne-am schimbat în costume (doar era un carnaval…), deoarece era prea frig afară ca să mergem îmbrăcaţi aşa. Majoritatea fetelor au avut rochii şi pantofi cu toc, iar băieţii s-au îmbrăcat în diverse personaje cunoscute. Chiar dacă nimeni din şcoala noastră nu a luat premiul pentru cel mai frumos costum, care era diferit pentru fete de cel pentru băieţi, cred că totul a fost super. Am făcut multe poze, care sunt foarte reuşite…
Cel mai mult mi-a plăcut momentul în care am cântat colinde. De asemenea, fiecare şcoala a pregătit un moment inedit, cum ar fi piese de teatru, dansuri (au fost nişte copii care au dansat foarte frumos) şi colinde.
Evident, nu au lipsit luminile, care erau colorate şi se „plimbau” neîncetat prin sală. Muzica era foarte tare şi am dansat cu toţii aproape tot timpul.
La sfârşit, fiecare a primit câte o punguţă cu cadouri de la Moş, ne-am schimbat de costume şi am plecat acasă.
În opinia mea, a fost cea mai frumoasă activitate pe care am făcut-o cu cercul de lectură şi sunt sigură că nimeni nu o să o uite vreodată…
Niţu Adriana Iulia, clasa a VII-a B
Abonați-vă la:
Postări (Atom)