De la e-mail la scrisoare

Primele scrisori din Maramureș

De la e-mail la scrisoare

De citit pentru a descoperi  scrisorile scriitorilor și oamenii de dincolo de cuvinte

,,Dac-o fi să îmbătrânesc, ştii cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!...”, I. L. Caragiale

 Ne-a plăcut cel mai mult scrisoarea trimisă de tată fiului, Mateiu. Am descoperit că dl. Caragiale, zis și Moș Virgulă, scria cu PPS-uri și că se plângea de cât de greu ajungea corspondența, dar ne-am amintit și că s-a scris pe piatră, pe papirus, că scrisorile se trimiteau cu ajutorul sticlei, pe mare :), sau al porumbeilor. Care să fie prima scrisoare trimisă prin Poșta Română? De cercetat...Au apărut atâtea întrebări!

 

P.S. - Dacă vreți să (re)citiți scrisoarea către Mateiu:

http://www.humanitas.ro/humanitas/cele-mai-frumoase-scrisori

 

 

 

De la e-mail la scrisoare

Un șoricel ,,proaspăt” întâmpinat în cercul de lectură cu o scrisoare scrisă de către un șoricel cu experiență. Cine spune că nu se mai scriu scrisori în secolul tehnologiei?

De la e-mail la scrisoare

Prima scrisoare ajunsă în Maramureș a fost a Alexandrei Palmaciu (VIIIA). A primit un premiu sub tradițională formă de ...colet. Felicitări!

De la e-mail la scrisoare

Dragi cititori,

                         De ce drumul invers cronologic, de la e-mail la scrisoare?

                        Ca să ne amintim cum să scriem corect, frumos și elegant. Ca să ne facem prieteni. Ca să schimbăm liste de cărți. Ca plicurile și hârtia de prin librării să-și regăsească menirea. Ca să nu dispară și Poșta Română. Ca să ne recunoaștem emoțiile: frământarea din fața paginii albe, frica de a nu uita vreo ortogramă sau vreun punct, nerăbdarea de a primi răspuns, supărarea întârzierii etc. Ca să descoperim scrisorile din literatură sau corespondența scriitorilor. Ca să fim responsabili. Lista e deschisă...
 

 Cu drag,

un iubitor de cărți, scris și șoricei de bibliotecă

 

 

 

Jurnal de proiect
Prima scrisoare

18 noiembrie 2012, Librăria Cărturești, București

 

Am ales cărți pentru a le recomanda corespondenților noștri din Maramureș. Am scris ciorne lungi și multe. Am câștigat sau nu la concursul de caligrafie. Am băut ceai. Am ales hârtii frumoase și plicuri pe măsură, era doar prima scrisoare din proiect...

Am mulțumit gazdelor, printr-un gând lăsat, cum altfel?, tradițional, pe o ilustrată. Am trimis, imediat sau nu, scrisorile. Unii mai așteaptă încă un răspuns, alții sunt la a doua rundă. C-așa e în corespondență, ca și în viață...

 

 

Alți șoricei scriitori

,,Dilematix”, supliment al revistei ,,Dilema veche”, anul IX, nr. 461, 13-19 decembrie 2012, Aici sunt zăpezile de altădată

 

Legenda colindului cu steaua

de Vlad Cotorogea, cl. a V-a B

Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”

 

 

         Ȋntr-o dimineaţă rece de decembrie, când viscolea ȋngrozitor, doi fulgi de nea se desprinseră din viscol şi ȋncepură să cutreiere suprafaţa albă de pământ. Primul fulg de nea, Albicel, ȋl ȋntrebă pe celălalt, Friguleţ:

-             Oare am făcut bine că ne-am desprins de tatăl Viscol?

-             Nu ştiu. Cred că a fost bine pentru că acum putem vizita şi noi pământul.

Cei doi plutiră ce plutiră până când ce ajunseră la marginea unei păduri. Acolo auziră un zgomot. Fulgii de nea se speriară. Din codru ieşi un omuleţ verde, un goblin. Acesta avea ȋn mână o carte. Albicel şi Friguleţ ȋi spuseră goblinului:

-             Bună ziua! Cum vă numiţi? Pe noi ne cheamă Albicel şi Friguleţ.

-             Bună ziua! Pe mine mă cheamă Ciupercă-Verde şi sunt regele acestei păduri.

-             Pot să ştiu şi eu ce aveţi ȋn mână? ȋntrebă curios Friguleţ.

-             Este o carte care se cheamă „Lacul de Aur”.

-             Poţi să ne citeşti şi nouă din carte? ȋntrebară ȋntr-un cor fulgii.

-             Desigur! Ȋncep:

„Era odată, departe, departe, pe tărâmul zânelor un lac. Şi acest lac era fermecat: dacă puneai ȋn apa lui ceva, acel obiect se transforma ȋn aur...”

Povestea continuă până seara. După sfârşitul poveştii, fulgii de zăpadă ȋşi doriră să ajungă şi ei la acest lac şi să se transforme ȋn stele de aur.

Albicel ȋmpreună cu Friguleţ ȋşi luară rămas-bun de la Ciupercă-Verde şi plecară ȋn căutarea lacului fermecat. Zburară si plutiră până ce dădură de un lac.

-             Iată lacul feremecat! exclamă Albicel.

Chiar lacul fermecat era. Pe marginea lui erau brazi albiţi de zăpadă. Deodată, de pe un brad căzu un bulgăre de zăpadă chiar ȋn apă. Atunci nişte picături de apă atinseră corpul celor două steluţe, care se transformară ȋn steluţe de aur şi rămaseră acolo.

Câteva zile mai târziu, pe 24 decembrie, ȋnaintea miezului nopţii, pe lângă acel lac trecură doi băieţi. Ei ştiau că lacul e magic, aşa că nu-i atinseră apa. Pe marginea iazului, cei doi văzură steluţele de aur din zăpadă. Băieţii le luară de jos şi le agăţară ȋn vârful a două beţe. Cu aceste „baghete” se duseră la colindat şi compuseră un cântec, care astăzi se numeşte „Steaua sus răsare”.

Reinventarea zăpezii

de Dincă Alexandra- Maria

Clasa a VIII-a A

Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”

 

Laboratorul chimistului Chimov se află la etajul 21, pe palier cu un cabinet medical pentru broaşte, o grădiniţă pentru copiii preşedintelui (nu că ar avea mai mult de 21…) şi un atelier de spart pahare. Pentru a ajunge acolo trebuie să urci 21 de trepte, iar uşa este închisă cu 21 de yale. Să nu mai zic că, pentru a-l vizita, trebuie să aştepţi exact 21 de minute.

Ultima data când am fost acolo, acum vreo 21 de zile, încerca să inventeze un nou tip de zăpadă. Azi trec din nou pe la el, să văd ce progrese a mai făcut, dacă o fi făcut.

Uite am ajuns şi deja au trecut două minute. Am observat că, faţă de data trecută, miroase mai puternic a cafea şi e o grămadă enormă de şerveţele pe covor. Oare ce-o fi în capul lui? Cum să-şi primească musafirii aşa?

― Alexandra, ai venit devreme! Cât e ceasul? Aaa, e trei jumătate! (N.a.: Şi ceasul avea formă de fulg de zăpadă!!! Nu îl înţeleg, eu nu am astfel de obsesii…21) Devii prea punctuală de la o vreme.

― Puteţi să-mi daţi şi-n scris asta?

― Şi prea amuzantă. Unde rămăseserăm data trecută?

― Îmi povesteaţi despre zăpada portocalie. Îmbinarea aceea fascinantă de atomi.

― Da, da. Am reuşit să aduc în aceeaşi cameră o moleculă de portocaliuzoniu şi una de zăpadogen. Nu se combină deloc. Nu înţeleg unde e fisura.

― Aţi încercat şi cu roşon?

― Cu ce? Să-mi iasă zăpada roşie?! Eu o vreau portocalie. PORTOCALIE cu „P” de la potasiu.

Am tăcut. Chimov se întoarse cu spatele şi porni spre camera de experimente. L-am urmat. Doar nu puteam să pierd descoperirea secolului XXV (a anului 2421, mai exact).

― Puneţi halatul!

Lângă uşă era mereu un halat de rezervă. Şi încăperea asta era plină cu vapori de cafea.

― Profesore, de ce miroase peste tot a cafea?

― Nu prea am mai dormit în ultimul timp. Experimentul îmi mănâncă tot timpul. Ştii, ca un chimist adevărat, timpul tău nu mai este aşa important. Trebuie să te dedici întru-totul proiectului tău.

Şi acesta a fost singurul moment în care am regretat că mi-a plăcut chimia.

― Trebuie să recunosc că, de la ultima ta vizită, nu prea am făcut mari progrese. Adică nu am făcut deloc.

S-a prăbuşit în scaunul lui portocaliu şi a stat acolo ceva timp.

„Cum să-l ajut să-şi termine proiectul? Dacă el nu descoperă zăpada portocalie, eu pic anul. Gândeşte, gândeşte… zăpadă… portocaliu… zăpadă portocalie… Ia stai puţin!”

― Şi dacă am amesteca portocaliuzoniu doar cu apă şi după am îngheţa ce am obţinut?

― Încercat. Eşuat, zise fără să se sinchisească să deschidă ochii.

― Frumoasă încurajare, am zis şi am strâmbat din nas.

Mi-am mai frământat puţin căpşorul chimionizat.

„Ce bine era când mă jucam cu zăpadă! Uuu, câţi copii ne strângeam la bătaia cu bulgări! Copii. Copiii mereu înveselesc adulţii. Dacă aş aduce câţiva dintre copiii preşedintelui aici, sigur i-ar mai da puţină energie şi profesorului. Poate aşa o să-i vină o idee bună.”.

Am ieşit din apartament, încercând să nu fac zgomot şi m-am îndreptat spre grădiniţa de alături. Mă simţeam ca un ninja. Nu a durat mult până o turmă de pitici a năvălit în laborator.

― Ce-i asta?! Ajutooor! Alexandra, cine a lăsat copiii ăştia în camera mea de experimentare?

― Hai că sunt drăguţi! Uite-i cum se joacă cu… Nu, copii, nu atingeţi…

 [Momentul BOOM!]

― Ce-au făcut?! Mi-au distrus cercetările, zise cu lacrimi în ochi.

― Eu cred că tocmai ţi-au finalizat proiectul, am început eu să râd când am văzut bucăţele portocalii plutind aproape de tavan.

― E,e,e formidabil! Trebuie să anunţ presa, televiziunea. Scapă de chestiile astea, spuse uitându-se la copii.

A format un număr şi a aşteptat câteva secunde înainte ca cineva să-i răspundă.

― Aici, Televiziunea National 21. Cu ce vă putem ajuta?

― Am reuşit! Am reuşit! Am inventat zăpada portocalie!

― Iar dumneata?! Data trecută când „ai inventat” ploaia cu suc de portocale, ne-ai pus pe drumuri degeaba.

― Nu, nu. De data asta e real. Am revoluţionat Crăciunul. Copiii nu o să mai ducă lipsă de zăpadă în perioada sărbătorilor. Şi ce mai zăpadă le-am făcut! Portocalie, domnişoară, portocalie!

― Bine, bine. Dacă e iar o alarmă falsă, să ştiţi că vă fac reclamaţie, spuse interlocutoarea lui şi îi închise în nas.

― Ai auzit? Vin. O să fiu un om faimos!

Peste două zile, în ziarul 21 News:

„ Albert Chimov, marele chimist, a umplut de bucurie inimile a sute de copii. Zăpada portocalie a devenit un fenomen mondial…”

 

 

 

 

 

 

 

 

Șoriceii scriitori și vrăjitori

,,Dilematix”, supliment al revistei ,,Dilema veche”, anul IX, nr. 454, 25-31 octombrie 2012, Pe o felie de pâine vrăjită

 ȊN CĂUTAREA VRĂJITOAREI RELE

de VLAD COTOROGEA, clasa a V-a B,   Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”

Odată, pe când ma plimbam prin pădure, am văzut o urmă verde – fosforescentă pe jos. M-am luat după ea şi am ajuns la un bătrân, care părea vrăjitor. Acesta ȋmi spuse:=

-       Apropie-te fără teamă, eu sunt vrăjitorul Dragonului Lunii Pline. Eram sigur că un tânăr curajos ca tine va veni aici. Ȋţi ȋncredinţez bagheta dragonului şi sper că această carte de magie te va ajuta ȋn lupta cu Vrăjitoarea Bad’ Hex.

-       Nu ȋnţeleg nimic. Care Bad’Hex? Care baghetă magică? Care carte?

-       Of! Pe tărâmul Magic X a venit această vrăjitoare care a preluat conducerea poporului de vrăjitori cu scopul de a distruge celelalte Lumi Magice: Betursis, Carasan, Venturisium, Marsicus. Poporul n-a fost de acord, aşa că pe răzvrătiţi i-a transformat ȋn stane de piatră, cu care a decorat aleile palatului ei. Dar trebuie să o loveşti pe vrăjitoare cu vraja X de la pagina 123 ...

Dar deodată m-am simţit ȋnvăluit de magie şi teleportat ȋn lumea Magic X. Totodată, am simţit ȋn mână bagheta şi cartea. Acolo am văzut o caleaşcă şi ȋn ea o vrăjitoare grasă, slută, verde la faţă iar privirile-i pline de ură şi de scârbă aruncau fulgere arzătoare ȋn jur: era chiar Vrăjitoarea Bad’ Hex. La vederea ei, m-am pitit ȋntr-un colţ, dar apoi m-am deghizat cu ajutorul baghetei magice într-un servitor de-al vrăjitoarei şi am ajuns la Palatul Ȋntunecat.

La vederea statuilor omeneşti, mai bine zis elfeşti, am ȋncremenit ȋn faţa lor. Plin de teamă am rostit magia de depietrificare:

Depietrificatum omenus,

Vitalis energicum X!

Elfii depietrificaţi mi-au mulţumit şi, după această ȋntâmplare, m-am ales cu o uimitoare şi puternic ȋnarmată oaste formată din elfi şi uriaşi magicieni.

Am făcut un plan cu care să o atac pe vrăjitoare şi pe oamenii ei. Uitaţi aici planul (având ȋn vedere faptul că am trimis un spion):

Lupta s-a produs pe la ora 10 dimineaţa. Cuvintele magice şuierau din parte ȋn parte. La un moment dat, m-am întâlnit chiar cu vrăjitoarea. La vederea ei am rostit vraja ȋnvingătoare:

Xum distructionum,

Anticus sirviniatus,

Refitus itirigum!

Pe loc vrăjitoarea ȋncepu să se destrame ca o ţesătură prost lucrată. Dar ȋn acelaşi timp şi eu mă trezi ȋn pădurea din care am plecat, fără baghetă şi fără carte. Această aventură a fost foarte palpitantă.

 

 

Cel mai frumos vis

de Ioana Olariu, clasa a V-a B, Liceul Greco-Catolic"Timotei Cipariu" 

 

              Într-o zi friguroasă de iarnă, bunica făcea prăjituri cu vanilie şi ciocolată. Mirosea atât de delicios înct nu m-am mai putut abţine şi am încercat să iau şi eu una, dar nu a mers chiar aşa de bine. M-a prins şi m-a certat. Eram aşa supărătă... Am început să mă gândesc la acea prajitură...

             Deodată, desertul decicios a început să plutească spre mie! M-am gândit: „Oare să fie din cauza mea? Oare pot mişca si alte lucruri? Oare sunt vrăjitoare?”

             Curioasă, am încercat să mişc şi alte lucruri, iar cu multă voinţă am reuşit sa mişc carţi, telefoane si animale de pluş. Apoi am descoperit ca pot să creez lucruri şi absorbita de această putere am făcut mai întâi o încapere enormă şi am împodobito cu plante care în loc de frunze aveau fructe şi în loc de fructe aveau frunze, pomi înalţi ca nişte zgârie nori, tufişuri mari şi mici, un cer mov care îşi schimba culoare în fiecare zi a săptămânii. Şi tot aşa am  început să îmi imaginez tot felul de lucrurui cum ar fi un câine cu trei capete pe nume Cerber al cărui stăpân eram eu şi un sat cu  creaturi carnivore cu un corp făcut dintr-un stâlp de culoarea roz cu pete albastre şi dungi mov pe nume Browni care se pricep foarte bine la vânătoare şi erau duşmanii creaturilor ierbivore cu cap de elefant, corp de păianjen şi coadă de şarpe. Stăpâna acestor animale sunt tot eu . Mai exact eu sunt stăpâna tuturor fiinţelor. Să nu uităm de caii înaripaţi care au corn argintiu, numai că nu au corpul la fel ca şi caii ceilalţi. Au un corp în formă de “C,, şi au picioarele din faţă în partea de sus a corpului şi picioarele din spate în partea de jos! Oh, să nu vă spun de puii făcuţi dintr-o bilă uriaşă cu milioane de pene care pot zbura mai sus decât un avion şi care au picioare lungi. Ei se numesc Globini, păsări atât de mari încat pot ridica un elefant.

        Am uitat să vă spun de vieţuitoarele marine, cum ar fi şerpii giganţi de apa, zei mari cu trăsuri trase de cai pe nume Hippocampus, femeile foci si iepuri de mare.

         Acum să trecem la maşinariile pe care le-am creat după ce toate triburile de animale s-au dezvoltat: bărcile care împrăştiau flori subagvatice peste tot, sau maşinile zburătoare  care înprăştiau praf magic şi cu ajutorul caruia creşteau flori multicolore.

         Peste un timp îndelungat, animalele au inventat navete spaţiale şi au plecat pe alte planete pe care au intalnit Sirenele Păsări si Sirenele Peşti, Monştri Marini, Dragoni Răsăriteni şi Dragoni Apuseni, păsări cu un penaj multicolor care scuipă foc, Oamani Şerpi, Vrăjitori, Nimfe, Oameni Lupi, Vampiri, Fantome şi Duhuri.

         Şi tot, aşa am petrecut mult timp alături de animale care au inventat noi maşinării pentru a crea o planetă minunată, pe care şi-ar dori să trăiască oricine. La un moment dat am auzit vocea mamei spunându-mi : „ Ioana, trezeste-te! Trebuie să mergi la şcoală!”

       Atunci mi-am dat seama că a fost doar un vis frumos, şi mi-am zis in gând: „Ce mult aş vrea să fie totul adevărat! Dar poate că într-o zi va deveni realitate”.

 

 

 

Jocul vrǎjitorilor

de Radu N. Sofica, cl. a V-a B, Liceul Greco-Catolic “Timotei Cipariu”

 

Astǎzi este o zi specialǎ, pentru cǎ am devenit vrǎjitor.

Am citit o carte de magie și am gǎsit o incantație care m-ar putea transforma în vrǎjitor. Am rostit-o, m-am culcat și m-am trezit într-o camerǎ schimbatǎ și imbrǎcat în haine ciudate.

În bibliotecǎ, în locul cǎrților mele lucioase și colorate, erau niște cǎrți groase, maro, jerpelite. În locul in care imi țineam ficusul pitic, era un ghiveci cu o plantǎ cu frunze mov și ascuțite, cu tulpina și petalele roșii. Pe birou am vǎzut o mulțime de borcane cu lichide colorate și cozile unor șopârle. Pe noptierǎ se afla un lanț cu șase zale, fiecare având câte o inițialǎ: F (foc), A (apǎ), P (pǎmânt), L (luminǎ) și N (noapte).

Am ridicat lanțul, l-am privit de aproape și am încercat sǎ mi-l pun la gât, însǎ era prea mic. Deodatǎ au apǎrut fascicule de luminǎ din fiecare inițialǎ, iar lanțul mi s-a așezat pe mânǎ ca o brǎțarǎ care îmi venea perfect.

Era sfârșitul sǎptǎmânii și m-am gândit sǎ merg, ca de obicei, cu câinele meu în parc. În curte, în locul câinelui, am vǎzut un dragon mov, care mǎ privea prietenos. Am mers cu el în parc, parcul fiind acum o întindere fǎrǎ sfârșit. Am rǎmas surprins sǎ vǎd mulți oameni cu brǎțǎri similare și cu dragoni de toate culorile, care se antrenau trǎgând cu foc in niște ținte roșii ce se stingeau și se refǎceau prin magie.

-Foc! Trage! Atacǎ! i-am spus eu dragonului. Am vǎzut ca s-au aprins inițialele “F” (foc) și “N” (noapte), iar dragonul meu a tras cu o bilǎ mov, urmatǎ de un fulger albastru. Atât eu cât și ceilalți am rǎmas uimiți când am vǎzut cum fulgerul dragonului meu a distrus ținta in totalitate. În locul ei a ieșit o pancartǎ pe care scria: “Câștigǎtor Nivelul 1”.

Dragonul meu, cǎruia m-am hotǎrât sǎ-i spun Fulgerul Nopții, s-a aplecat, m-am urcat pe el și    și-a deschis aripile pe care nu le observasem înainte. Ne-am inǎlțat dincolo de nori, unde mai mulți copii se întreceau. Am încercat sǎ intru și eu in cursǎ, dar Fulgerul Nopții parcǎ nu ințelegea ce vreau. Mi-am amintit de brațǎrǎ, m-am uitat concentrat la inițiala “V” (vânt) si o rafalǎ de vânt l-a fǎcut sa zboare cu o viteza uimitoare. Nu-mi era frica, deoarece era un dragon de talie mare și simțeam cǎ mǎ pot baza pe el. Odatǎ ce am început sǎ zburǎm, eram de neoprit și am câștigat cursa și, de asemenea, nivelul 2.

Acest joc pe care îl jucam împreunǎ cu Fulgerul Nopții era parcǎ un joc video 3D de care jucasem multe înainte, dar la care nu am mai simțit ceea ce simțeam acum. Așteptam cu nerǎbdare sǎ joc și nivelul urmǎtor, dar am aflat cǎ jocul va continua a doua zi.

Întors acasǎ, am intrat in camera mea, m-am întins pe pat și m-am concentrat pe inițiala “N” (noapte), cu speranța cǎ mǎ voi trezi tot vrǎjitor.

 

 

 

CUMINȚICĂ, DAR CU GHEARE

de MARINA CAVAL, clasa a VIII-a A, Liceul Greco-Catolic "Timotei Cipariu" 

 

Toţi credem că viaţa de vrăjitor e una incredibilă şi fascinantă. Însă, nu e aşa deloc…Fiind vrăjitoare te confrunţi cu diferite probleme. Vă spun asta eu …Vrăjitoarea DNA. O vrăjitoare începătoare însă destul de eficace când vine vorba de duşmani…

   Sunt sigură că o să ziceţi că am o viaţă plictisitoare pentru că mă duc de dimineaţă la şcoală şi mă întorc seara,dar vă înşelaţi. Am o biografie încântătoare.

   La fel ca orice vrăjitoare am şi prieteni şi duşmani…O zi de-a mea e una insuportabilă .În fiecare dimineaţă trebuie să-i văd faţa duşmancei mele de moarte, Mervedesa, este o combinaţie între vampir si vrăjitor ,mai exact un vampot. Mi-ar plăcea la nebunie dacă aş putea să fac o vrajă de invizibilitate pe ea ,ca să nu o mai poată vedea nimeni. Şi cum azi la Cursul de Actorie am învăţat o vrajă de invizibilitate:

       “Ala bala dile’mala

        Fă invizibilă persoana”, nu prea am de gând să stau cu mâinile în sân… Aşa că o să încerc să văd dacă funcţionează pe ea…Uite-o! (recit vraja) Şi…funcţionează!!! Am reuşit ,după atâta timp să o fac să tacă… Însă acum trebuie să mă gândesc ce inventez atunci când lumea va întreba unde este…Simplu!!A plecat acasă…Nu,asta nu merge la cum era Mervedesa nimeni nu o să mă creadă…Dar, le pot spune că s-a transportat în altă dimensiune,aşa am găsit soluţia…

   Sunt sigură că în momentul de faţă , nu vreţi să deveniţi duşmanii mei…S-a înserat aşa că NOAPTE ÎNFRICOŞĂTOARE şi la cât mai multe vrăji

P.S:   Atenţie!!! Această pagină se va autodistruge în 10 secunde!!!

 

 

 

Ucenicul vrăjitor

de Alexandra Dincă, clasa a VIII-a A, Liceul Greco-Catolic "Timotei Cipariu"

 

Numele meu este Mia Dragomir, am 17 ani şi sunt vrăjitoare, adică acum nu mai sunt, dar am fost. De ce nu mai sunt? Ei bine, Consiliul a hotărât să-mi suspende puterile după ce…ăăă… după ce am dat petrecerea secolului, bineînţeles, cu ajutorul magiei. Când s-a aflat că eu fusesem cea care venise cu ideea, conducerea a decis că e mai bine (pentru ei, poate) să mă lase fără puteri pentru o perioadă nedefinită. Nedefinită?! Asta cât înseamnă? Un an, doi poate?

Sigur n-aveam de gând să aştept atâta. Am aflat că există câteva lucruri pe care le pot face pentru a-mi reduce pedeapsa. Unii făceau lucru în folosul comunităţii, adică rămâneau după ore şi curăţau campusul. Mda, nu prea mă înţeleg cu ordinea. Alţii îi ajutau pe cei mai mici să se antreneze. Dacă aş fi ştiut ce ţânc plângăcios trebuie să antrenez, preferam să primesc băţul de strâns gunoaie.

Adrian Dimitrescu, membru al unei familii importante în lumea vrăjitorilor, este puştiul pe care mi l-au repartizat. Dacă aş fi primit un bănuţ de fiecare dată când am vrut să-l pocnesc, până acum îmi luam o mătură de cinci stele şi un WITCHphone. Nu înţeleg cum a ajuns la vârsta asta şi mai trăieşte. Copilul ăsta n-ar trebui lăsat să se plimbe liber prin campus.

Să revenim. Ca să scap mai repede de el ora trecută, l-am pus să scrie despre o zi din viaţa lui de vrăjitor. Ne-am certat vreo zece minute, dar am făcut un pact. El îşi face tema şi nu mai comentează două săptămâni, dacă scriu şi eu. Destul de convenabil, eu mă relaxez şi el tace două săptămâni. Asta da viaţă!

Dimineaţa nu mi-a plăcut niciodată, dar, de când nu mai am magia, o urăsc. Trebuie să mă spăl pe dinţi şi să îmi găsesc hainele singură. (Rectific, îl urăsc şi pe cel care a inventat şifonierul ăsta aşa mare.) Să zicem că peste asta trec, dar partea cu găsirea cărţilor pentru orele din acea zi e chiar enervantă. De unde ar trebui să ştiu eu unde sunt cărţile sau câte sunt. Arta mânuirii baghetei, Istoria formulelor magice, Studiul poţiunilor… Prea multe, deci prea greu de găsit. După ce totul e cât de cât gata cu rucsacul, îmi fac o cafea şi plec spre clădirea principală. (Internatele şi sala de mese sunt în jurul clădirii principale, locul unde se ţin orele.)

Stau la cursuri cam până la 2 P.M. Am noroc dacă începem cu ore ca Reguli de zbor sau Inventarea vrăjilor. La prima pot să chiulesc, iar la a doua sunt cea mai bună din clasă. Cât de greu poate să fie să inventezi o amărâtă de vrajă?! Ieri l-am auzit pe Victor, colegul meu de bancă, spunând : Un porc pe o cracă. Zboară ca să se întoarcă şi toată creta a început să plutească prin clasa. Prima mea vrajă a fost Piatră. şi a funcţionat, cred. Piatra din faţa mea a sărit, deşi eu nu zisesem nimic de asta.

Masa de prânz durează aproape o oră. Pentru ceilalţi e un fel de pauză, dar pentru mine nu. Nici pentru cei care au antrenori, ca Adrian. Acum vine partea cea mai grea. Mereu pleacă din sala de mese înainte să ajung eu. I-am găsit vreo doua ascunzători până acum şi îl antrenez de trei săptămâni. E posibil?? Fuge cu prietenul lui, Mihai, şi încearcă să facă farse copiilor mai mici ca ei. Dacă asta nu l-ar ajuta să repete ce îl învăţ eu, l-aş târî de urechi până la directoare. La sfârşitul anului şcolar, Adrian va trebui să dea un examen şi dacă îl ia, pedeapsa mea dispare, dar dacă nu, va trebui să mai suport musca asta cu două picioare încă un an.

După pauza de masă, avem ore de practică. Învăţăm cum să ne menţinem echilibrul pe mătură în timp ce facem vrăji sau exersăm poţiuni. În mare parte, elevii vin la cursurile de după amiază în număr mai mare decât cei care sunt prezenţi şi dimineaţa. Fie că la ora aia se trezesc, fie că orele astea sunt cele mai distractive.

Când terminăm ziua de şcoală, avem permisiunea să sporovăim prin campus sau să ne vizităm colegii care stau în alte internate. Eu, în schimb, trebuie să-mi petrec alte 120 de minute preţioase cu Adrian. Şi ce nazuri mai face! Partea bună e că pot să-i dau câte teme vreau şi el e obligat să le facă, altfel… Nu ştiu sigur ce se întâmplă, dar pe el l-a speriat destul chestia cu „Altfel…” şi datul din deget.

În sfârşit, puţin timp pentru mine! Mă rog, dacă scădem temele şi drumul până în cameră, înseamnă cam şapte ore fără distracţii de somn bun.

P.S.: Adrian, dacă nu-ţi faci tema, îţi confisc şi cutia cu bomboane!


 

Cum ar fi să-ți pui o dorință?

de Ioana Maftei, clasa a VIII-a A, Liceul Greco-Catolic "Timotei Cipariu"

Speram să nu uit ziua de ieri. Mi s-a spus că dacă de ziua mea îmi pun o dorință și suflu în lumânări, dorința mi se va îndeplini. Fiind pasionată de cărțile de istorie și fantezie, mi-am dorit să pot și eu sătrăiesc într-una din ele.

Cum am suflat în lumânări, am simțit că viața mea se va schimba, că, pentru o zi, va fi diferită. După ce m-am trezit dimineața următoare, m-am uitat în oglindă să văd dacă este ceva diferit la mine. Poate că mă transformasem în spiriduș sau într-o zână, dar nu era nimic ciudat la înfățișarea mea. M-am întins (pentru că mă durea spatele ca și când aș fi dormit pe ceva tare) și m-am dus să-mi aranjez patul.

Am început să-mi scutur plapuma, dar mai întâi am aerisit camera și... mai țineți minte când v-am spus că m-am trezit cu o durere de spate? Păi, când am dat la o parte perna, sub ea se afla o carte veche și o baghetă.

Am deschis cartea. Era mâzgălită, ruptă și mâncată de carii. Părea o carte cu vraji, dar era imposibil. Am citit primele pagini și părea destul de ușor de folosit. Mi-am ridicat în aer dulapul, am aranjat carțile în bibliotecă și chiar mi-am făcut ordine pe birou.

M-aș mai fi jucat cu magia, dar temele... După ce m-am gândit un pic, am ajuns la concluzia că pot da timpul înapoi, așa că mi-am continuat distracția.

După ce am răsfoit cartea trei ore și jumătate, am găsit o vrajă de telepotrare, cu ajutorul căreia te poți transpune în orice carte, film sau desen animat dorești. A durat ceva să pot face bine vraja, dar dintr-a treisprezecea încercare am reușit să ajung într-un roman nemuritor, o carte a cărei acțiune nu moare niciodată.

Așa am ajuns într-un regat îndepărtat din Evul Mediu. Intrând pe porțile lui locuitorii m-au recunoscut drept prințesa pierdută și cum nu m-am putut opune, am devenit conducătoarea regatului.

Zi de zi îi ajutam pe acei oameni care la rândul lor și ei erau cumsecade cu mine. Treceau zilele, zile care s-au transformat în șapte ani.

Odată, din întâmplare, am găsit pe fundul dulapului un cufăr în care se aflau cartea de vraji și bagheta pe care le-am primit de ziua mea. Uitasem complet unde mi-era locul. Pentru că în carte nu era o vrajă de inversare, am căutat toatădupă-amiaza în biblioteca regatului. Am rupt bucata de pergament pe care se afla vraja, mi-am scos bagheta și am rostit cuvintele.

În câteva secunde eram în camera mea cu cartea de vrăjiși bagheta în mână. De la bucătărie se aude vocea mamei:

-Vii să mă ajuți? Te strig deșapte minute!

Și acum stau pe scaun punându-mi tot felul de întrebări. Am avut o zi plină, chiar dacă este abia prânzul, dar o dorința îmi macină gândul. Nu e rău să fi vrăjitor o zi, dar îmi doresc ceva mai mult de una.