Concurs de scriere creativă-Revista cercurilor de lectură

Prima mea fundă

Poate că la prima vedere să-ţi faci fundă la şireturi pare uşor, dar, pentru mine, a fost unul dintre cele mai grele lucruri. Aveam cinci ani atunci şi, recunosc, eram răsfăţată. Părinţii îmi făceau mereu funda la pantofi. De fapt, erau obişnuiţi. Dacă nu se întâmpla asta, ştiau că încep să plâng.
Chiar nu voiam să învăţ! Tatăl meu îmi tot arăta cum se face, dar eu spuneam că e greu şi că nu pot. „Încearcă! Trebuie să reuşeşti! Nu o să-ţi fac fundă toată viaţa ta. Nu voi fi mereu lângă tine”. Aceleaşi vorbe mi le spunea tata în fiecare zi. Cred că se plictisise şi el să mă tot certe, dar eu îl luam mereu pe NU în braţe.
Partea a doua era că nici nu-mi dădeam interesul. Tot ce îmi reuşea din încercarea mea era un nod. Mă panicam şi mă înroşeam de la furia pe care o aveam în mine. Tot aerul din preajma mea parcă voia să mă sufoce. Cum de ceilalţi oameni puteau şi eu nu reuşeam?! Eram invidioasă. Am făcut peste o mie de noduri, poate, poate îmi ieşea ceva. Mi s-a întâmplat odată să folosesc o foarfecă pentru a mă descălţa, deoarece nodul era prea strâns şi nu-l mai puteam dezlega. Am renunţat. Spuneam în gândul meu că părinţii îmi vor face fundă pentru tot restul vieţii sau îmi voi angaja un om special în această „meserie”.
A venit, totuși, clipa... Eram la grădiniţă, aveam o pereche nouă de adidaşi şi eram mândră de ei. Erau roz (nu îmi dau seama cum de m-am încălţat cu ei din moment ce nu îmi plăce rozul) şi aveau pe margini nişte cămăruţe. Mereu, când ţopăiam, în acele cămăruţe începeau să se aprindă nişte luminiţe. În perioada aceea nu puteai să ceri prea multe de la mine, mă lăudam cu orice aveam. Toţi mă întrebau de unde i-am luat, dar eu le răspundeam că i-am primit. Nu voiam să fiu răutăcioasă, totuşi. Totul mergea bine până a venit ora unu, când ieşeam în curte să ne jucăm.
Îmi luasem hăinuţa pe mine când, ce să vezi, mi s-a dezlegat şiretul. Cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla! M-am panicat şi am început să plâng. Eram supărată rău că eu nu puteam ieşi şi, pentru că eram timidă, nu am cerut ajutorul nimănui. Stăteam de una singură pe covor şi mă jucam cu şireturile de la adidaşi. Jucându-mă un timp cu ele, răsucindu-le, încrucişându-le, mi-a ieşit o fundă. Tot timpul îmi voi aduce aminte cât de fericită eram că am reuşit. Aveam zâmbetul până la urechi. Era autentică, cum numai eu puteam să fac, dar în sinea mea ţopăiam de bucurie, mai ales că nimeni nu putea să-mi imite funda.
De atunci, tot făceam funde şi îi ajutam și pe colegii mei de grădiniţă. Puteam să mă laud cu ceva ce credeam că nu o să învăţ niciodată. Acest amărât de nod care nu este luat în seamă de majoritatea oamenilor a fost pentru mine foarte special. Se pare că nici algebra şi nici geometria nu au fost, mai târziu, atât de greu de învăţat ca realizarea unei banale funde.
Poate că nu se vede în prezent, dar eu încă îmi mai aduc aminte de acele zile în care mă chinuiam să realizez funda. Anii în care am fost o fetiţă vor rămâne întipărite în conştiinţa mea.


Ilie Georgiana, Clasa a VII-a A