,,Dilematix”, supliment al revistei ,,Dilema veche”, anul IX, nr. 454, 25-31 octombrie 2012, Pe o felie de pâine vrăjită
ȊN CĂUTAREA VRĂJITOAREI RELE
de VLAD COTOROGEA, clasa a
V-a B, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei
Cipariu”
Odată, pe când ma plimbam prin pădure, am văzut o urmă
verde – fosforescentă pe jos. M-am luat după ea şi am ajuns la un bătrân, care
părea vrăjitor. Acesta ȋmi spuse:=
- Apropie-te fără teamă, eu sunt vrăjitorul Dragonului Lunii Pline. Eram
sigur că un tânăr curajos ca tine va veni aici. Ȋţi ȋncredinţez bagheta
dragonului şi sper că această carte de magie te va ajuta ȋn lupta cu
Vrăjitoarea Bad’ Hex.
- Nu ȋnţeleg nimic. Care Bad’Hex? Care baghetă magică? Care carte?
- Of! Pe tărâmul Magic X a venit această vrăjitoare care a preluat conducerea
poporului de vrăjitori cu scopul de a distruge celelalte Lumi Magice: Betursis,
Carasan, Venturisium, Marsicus. Poporul n-a fost de acord, aşa că pe răzvrătiţi
i-a transformat ȋn stane de piatră, cu care a decorat aleile palatului ei. Dar
trebuie să o loveşti pe vrăjitoare cu vraja X de la pagina 123 ...
Dar deodată m-am simţit ȋnvăluit de magie şi teleportat
ȋn lumea Magic X. Totodată, am simţit ȋn mână bagheta şi cartea. Acolo am văzut
o caleaşcă şi ȋn ea o vrăjitoare grasă, slută, verde la faţă iar privirile-i
pline de ură şi de scârbă aruncau fulgere arzătoare ȋn jur: era chiar
Vrăjitoarea Bad’ Hex. La vederea ei, m-am pitit ȋntr-un colţ, dar apoi m-am
deghizat cu ajutorul baghetei magice într-un servitor de-al vrăjitoarei şi am
ajuns la Palatul Ȋntunecat.
La vederea statuilor omeneşti, mai bine zis elfeşti, am
ȋncremenit ȋn faţa lor. Plin de teamă am rostit magia de depietrificare:
Depietrificatum omenus,
Vitalis energicum X!
Elfii depietrificaţi mi-au mulţumit şi, după această
ȋntâmplare, m-am ales cu o uimitoare şi puternic ȋnarmată oaste formată din
elfi şi uriaşi magicieni.
Am făcut un plan cu care să o atac pe vrăjitoare şi pe
oamenii ei. Uitaţi aici planul (având ȋn vedere faptul că am trimis un spion):
Lupta s-a produs pe la ora 10 dimineaţa. Cuvintele magice
şuierau din parte ȋn parte. La un moment dat, m-am întâlnit chiar cu
vrăjitoarea. La vederea ei am rostit vraja ȋnvingătoare:
Xum distructionum,
Anticus sirviniatus,
Refitus itirigum!
Pe loc vrăjitoarea ȋncepu să se destrame ca o ţesătură
prost lucrată. Dar ȋn acelaşi timp şi eu mă trezi ȋn pădurea din care am
plecat, fără baghetă şi fără carte. Această aventură a fost foarte palpitantă.
Cel mai frumos vis
de Ioana Olariu, clasa a V-a B, Liceul Greco-Catolic"Timotei Cipariu"
Într-o zi friguroasă de iarnă, bunica făcea prăjituri cu vanilie şi
ciocolată. Mirosea atât de delicios înct nu m-am mai putut abţine şi am
încercat să iau şi eu una, dar nu a mers chiar aşa de bine. M-a prins şi m-a
certat. Eram aşa supărătă... Am început să mă gândesc la acea prajitură...
Deodată, desertul
decicios a început să plutească spre mie! M-am gândit: „Oare să fie din cauza
mea? Oare pot mişca si alte lucruri? Oare sunt vrăjitoare?”
Curioasă, am încercat să mişc şi alte lucruri, iar cu multă voinţă am
reuşit sa mişc carţi, telefoane si animale de pluş. Apoi am descoperit ca pot
să creez lucruri şi absorbita de această putere am făcut mai întâi o încapere
enormă şi am împodobito cu plante care în loc de frunze aveau fructe şi în loc
de fructe aveau frunze, pomi înalţi ca nişte zgârie nori, tufişuri mari şi
mici, un cer mov care îşi schimba culoare în fiecare zi a săptămânii. Şi tot
aşa am început să îmi imaginez tot felul de
lucrurui cum ar fi un câine cu trei capete pe nume Cerber
al cărui stăpân eram eu şi un sat cu
creaturi carnivore cu un corp făcut dintr-un stâlp de culoarea roz cu
pete albastre şi dungi mov pe nume Browni care se pricep foarte bine la
vânătoare şi erau duşmanii creaturilor ierbivore cu cap de elefant, corp de
păianjen şi coadă de şarpe. Stăpâna acestor animale sunt tot eu . Mai exact eu
sunt stăpâna tuturor fiinţelor. Să nu uităm de caii înaripaţi care au corn
argintiu, numai că nu au corpul la fel ca şi caii ceilalţi. Au un corp în formă
de “C,, şi au picioarele din faţă în partea de sus a corpului şi picioarele din
spate în partea de jos! Oh, să nu vă spun de puii făcuţi dintr-o bilă uriaşă cu
milioane de pene care pot zbura mai sus decât un avion şi care au picioare
lungi. Ei se numesc Globini, păsări atât de mari încat pot ridica un elefant.
Am uitat să vă spun de vieţuitoarele marine, cum ar fi
şerpii giganţi de apa, zei mari cu trăsuri trase de cai pe nume Hippocampus,
femeile foci si iepuri de mare.
Acum să trecem la maşinariile pe care le-am creat după ce
toate triburile de animale s-au dezvoltat: bărcile care împrăştiau flori
subagvatice peste tot, sau maşinile zburătoare
care înprăştiau praf magic şi cu ajutorul caruia creşteau flori
multicolore.
Peste un timp îndelungat, animalele au inventat navete
spaţiale şi au plecat pe alte planete pe care au intalnit Sirenele Păsări si
Sirenele Peşti, Monştri Marini, Dragoni Răsăriteni şi Dragoni Apuseni, păsări
cu un penaj multicolor care scuipă foc, Oamani Şerpi, Vrăjitori, Nimfe, Oameni
Lupi, Vampiri, Fantome şi Duhuri.
Şi tot, aşa am petrecut mult timp alături de animale care
au inventat noi maşinării pentru a crea o planetă minunată, pe care şi-ar dori
să trăiască oricine. La un moment dat am auzit vocea mamei spunându-mi : „
Ioana, trezeste-te! Trebuie să mergi la şcoală!”
Atunci mi-am dat seama că a fost doar un vis frumos, şi
mi-am zis in gând: „Ce mult aş vrea să fie totul adevărat! Dar poate că într-o
zi va deveni realitate”.
Jocul
vrǎjitorilor
de Radu N. Sofica, cl. a V-a B, Liceul Greco-Catolic “Timotei Cipariu”
Astǎzi este o zi specialǎ, pentru cǎ am
devenit vrǎjitor.
Am citit o carte de magie și am gǎsit o
incantație care m-ar putea transforma în vrǎjitor. Am rostit-o, m-am culcat și
m-am trezit într-o camerǎ schimbatǎ și imbrǎcat în haine ciudate.
În bibliotecǎ, în locul cǎrților mele
lucioase și colorate, erau niște cǎrți groase, maro, jerpelite. În locul in
care imi țineam ficusul pitic, era un ghiveci cu o plantǎ cu frunze mov și
ascuțite, cu tulpina și petalele roșii. Pe birou am vǎzut o mulțime de borcane
cu lichide colorate și cozile unor șopârle. Pe noptierǎ se afla un lanț cu șase
zale, fiecare având câte o inițialǎ: F (foc), A (apǎ), P (pǎmânt), L (luminǎ)
și N (noapte).
Am ridicat lanțul, l-am privit de
aproape și am încercat sǎ mi-l pun la gât, însǎ era prea mic. Deodatǎ au apǎrut
fascicule de luminǎ din fiecare inițialǎ, iar lanțul mi s-a așezat pe mânǎ ca o
brǎțarǎ care îmi venea perfect.
Era sfârșitul sǎptǎmânii și m-am gândit
sǎ merg, ca de obicei, cu câinele meu în parc. În curte, în locul câinelui, am
vǎzut un dragon mov, care mǎ privea prietenos. Am mers cu el în parc, parcul
fiind acum o întindere fǎrǎ sfârșit. Am rǎmas surprins sǎ vǎd mulți oameni cu
brǎțǎri similare și cu dragoni de toate culorile, care se antrenau trǎgând cu
foc in niște ținte roșii ce se stingeau și se refǎceau prin magie.
-Foc! Trage! Atacǎ! i-am spus eu
dragonului. Am vǎzut ca s-au aprins inițialele “F” (foc) și “N” (noapte), iar
dragonul meu a tras cu o bilǎ mov, urmatǎ de un fulger albastru. Atât eu cât și
ceilalți am rǎmas uimiți când am vǎzut cum fulgerul dragonului meu a distrus
ținta in totalitate. În locul ei a ieșit o pancartǎ pe care scria: “Câștigǎtor
Nivelul 1”.
Dragonul meu, cǎruia m-am hotǎrât sǎ-i
spun Fulgerul Nopții, s-a aplecat, m-am urcat pe el și și-a
deschis aripile pe care nu le observasem înainte. Ne-am inǎlțat dincolo de
nori, unde mai mulți copii se întreceau. Am încercat sǎ intru și eu in cursǎ,
dar Fulgerul Nopții parcǎ nu ințelegea ce vreau. Mi-am amintit de brațǎrǎ, m-am
uitat concentrat la inițiala “V” (vânt) si o rafalǎ de vânt l-a fǎcut sa zboare
cu o viteza uimitoare. Nu-mi era frica, deoarece era un dragon de talie mare și
simțeam cǎ mǎ pot baza pe el. Odatǎ ce am început sǎ zburǎm, eram de neoprit și
am câștigat cursa și, de asemenea, nivelul 2.
Acest joc pe care îl jucam împreunǎ cu
Fulgerul Nopții era parcǎ un joc video 3D de care jucasem multe înainte, dar la
care nu am mai simțit ceea ce simțeam acum. Așteptam cu nerǎbdare sǎ joc și
nivelul urmǎtor, dar am aflat cǎ jocul va continua a doua zi.
Întors acasǎ, am intrat in camera mea,
m-am întins pe pat și m-am concentrat pe inițiala “N” (noapte), cu speranța cǎ
mǎ voi trezi tot vrǎjitor.
CUMINȚICĂ, DAR CU GHEARE
de MARINA CAVAL, clasa a VIII-a A, Liceul Greco-Catolic "Timotei Cipariu"
Toţi credem că viaţa de vrăjitor e una incredibilă şi
fascinantă. Însă, nu e aşa deloc…Fiind vrăjitoare te confrunţi cu diferite
probleme. Vă spun asta eu …Vrăjitoarea DNA. O vrăjitoare începătoare însă
destul de eficace când vine vorba de duşmani…
Sunt sigură că o
să ziceţi că am o viaţă plictisitoare pentru că mă duc de dimineaţă la şcoală
şi mă întorc seara,dar vă înşelaţi. Am o biografie încântătoare.
La fel ca orice
vrăjitoare am şi prieteni şi duşmani…O zi de-a mea e una insuportabilă .În
fiecare dimineaţă trebuie să-i văd faţa duşmancei mele de moarte, Mervedesa,
este o combinaţie între vampir si vrăjitor ,mai exact un vampot. Mi-ar plăcea
la nebunie dacă aş putea să fac o vrajă de invizibilitate pe ea ,ca să nu o mai
poată vedea nimeni. Şi cum azi la Cursul de Actorie am învăţat o vrajă de
invizibilitate:
“Ala bala
dile’mala
Fă
invizibilă persoana”, nu prea am de gând să stau cu mâinile în sân… Aşa că o să
încerc să văd dacă funcţionează pe ea…Uite-o! (recit vraja) Şi…funcţionează!!!
Am reuşit ,după atâta timp să o fac să tacă… Însă acum trebuie să mă gândesc ce
inventez atunci când lumea va întreba unde este…Simplu!!A plecat acasă…Nu,asta
nu merge la cum era Mervedesa nimeni nu o să mă creadă…Dar, le pot spune că s-a
transportat în altă dimensiune,aşa am găsit soluţia…
Sunt sigură că
în momentul de faţă , nu vreţi să deveniţi duşmanii mei…S-a înserat aşa că
NOAPTE ÎNFRICOŞĂTOARE şi la cât mai multe vrăji
P.S: Atenţie!!! Această pagină se va autodistruge în 10
secunde!!!
de Alexandra Dincă, clasa a VIII-a A, Liceul Greco-Catolic "Timotei Cipariu"
Numele meu este Mia Dragomir, am 17 ani şi sunt
vrăjitoare, adică acum nu mai sunt, dar am fost. De ce nu mai sunt? Ei bine,
Consiliul a hotărât să-mi suspende puterile după ce…ăăă… după ce am dat
petrecerea secolului, bineînţeles, cu ajutorul magiei. Când s-a aflat că eu
fusesem cea care venise cu ideea, conducerea a decis că e mai bine (pentru ei,
poate) să mă lase fără puteri pentru o perioadă nedefinită. Nedefinită?! Asta
cât înseamnă? Un an, doi poate?
Sigur n-aveam de gând să aştept atâta. Am aflat că există
câteva lucruri pe care le pot face pentru a-mi reduce pedeapsa. Unii făceau
lucru în folosul comunităţii, adică rămâneau după ore şi curăţau campusul. Mda,
nu prea mă înţeleg cu ordinea. Alţii îi ajutau pe cei mai mici să se antreneze.
Dacă aş fi ştiut ce ţânc plângăcios trebuie să antrenez, preferam să primesc
băţul de strâns gunoaie.
Adrian Dimitrescu, membru al unei familii importante în
lumea vrăjitorilor, este puştiul pe care mi l-au repartizat. Dacă aş fi primit
un bănuţ de fiecare dată când am vrut să-l pocnesc, până acum îmi luam o mătură
de cinci stele şi un WITCHphone. Nu înţeleg cum a ajuns la vârsta asta şi mai
trăieşte. Copilul ăsta n-ar trebui lăsat să se plimbe liber prin campus.
Să revenim. Ca să scap mai repede de el ora trecută, l-am
pus să scrie despre o zi din viaţa lui de vrăjitor. Ne-am certat vreo zece
minute, dar am făcut un pact. El îşi face tema şi nu mai comentează două
săptămâni, dacă scriu şi eu. Destul de convenabil, eu mă relaxez şi el tace
două săptămâni. Asta da viaţă!
Dimineaţa nu mi-a plăcut niciodată, dar, de când nu mai
am magia, o urăsc. Trebuie să mă spăl pe dinţi şi să îmi găsesc hainele
singură. (Rectific, îl urăsc şi pe cel care a inventat şifonierul ăsta aşa
mare.) Să zicem că peste asta trec, dar partea cu găsirea cărţilor pentru orele
din acea zi e chiar enervantă. De unde ar trebui să ştiu eu unde sunt cărţile
sau câte sunt. Arta mânuirii baghetei, Istoria formulelor magice, Studiul
poţiunilor… Prea multe, deci prea greu de găsit. După ce totul e cât de cât
gata cu rucsacul, îmi fac o cafea şi plec spre clădirea principală.
(Internatele şi sala de mese sunt în jurul clădirii principale, locul unde se
ţin orele.)
Stau la cursuri cam până la 2 P.M. Am noroc dacă începem
cu ore ca Reguli de zbor sau Inventarea vrăjilor. La prima pot să chiulesc, iar
la a doua sunt cea mai bună din clasă. Cât de greu poate să fie să inventezi o
amărâtă de vrajă?! Ieri l-am auzit pe Victor, colegul meu de bancă, spunând :
Un porc pe o cracă. Zboară ca să se întoarcă şi toată creta a început să
plutească prin clasa. Prima mea vrajă a fost Piatră. şi a funcţionat, cred.
Piatra din faţa mea a sărit, deşi eu nu zisesem nimic de asta.
Masa de prânz durează aproape o oră. Pentru ceilalţi e un
fel de pauză, dar pentru mine nu. Nici pentru cei care au antrenori, ca Adrian.
Acum vine partea cea mai grea. Mereu pleacă din sala de mese înainte să ajung
eu. I-am găsit vreo doua ascunzători până acum şi îl antrenez de trei
săptămâni. E posibil?? Fuge cu prietenul lui, Mihai, şi încearcă să facă farse
copiilor mai mici ca ei. Dacă asta nu l-ar ajuta să repete ce îl învăţ eu, l-aş
târî de urechi până la directoare. La sfârşitul anului şcolar, Adrian va trebui
să dea un examen şi dacă îl ia, pedeapsa mea dispare, dar dacă nu, va trebui să
mai suport musca asta cu două picioare încă un an.
După pauza de masă, avem ore de practică. Învăţăm cum să
ne menţinem echilibrul pe mătură în timp ce facem vrăji sau exersăm poţiuni. În
mare parte, elevii vin la cursurile de după amiază în număr mai mare decât cei
care sunt prezenţi şi dimineaţa. Fie că la ora aia se trezesc, fie că orele
astea sunt cele mai distractive.
Când terminăm ziua de şcoală, avem permisiunea să
sporovăim prin campus sau să ne vizităm colegii care stau în alte internate.
Eu, în schimb, trebuie să-mi petrec alte 120 de minute preţioase cu Adrian. Şi
ce nazuri mai face! Partea bună e că pot să-i dau câte teme vreau şi el e
obligat să le facă, altfel… Nu ştiu sigur ce se întâmplă, dar pe el l-a speriat
destul chestia cu „Altfel…” şi datul din deget.
În sfârşit, puţin timp pentru mine! Mă rog, dacă scădem
temele şi drumul până în cameră, înseamnă cam şapte ore fără distracţii de somn
bun.
P.S.: Adrian, dacă nu-ţi faci tema, îţi confisc şi cutia
cu bomboane!
Cum ar fi să-ți pui o dorință?
Speram să nu uit ziua de ieri. Mi s-a spus că dacă de ziua mea îmi pun o dorință și suflu în lumânări, dorința mi se va îndeplini. Fiind pasionată de cărțile de istorie și fantezie, mi-am dorit să pot și eu sătrăiesc într-una din ele.
Cum am suflat în lumânări, am simțit că viața mea se va schimba, că, pentru o zi, va fi diferită. După ce m-am trezit dimineața următoare, m-am uitat în oglindă să văd dacă este ceva diferit la mine. Poate că mă transformasem în spiriduș sau într-o zână, dar nu era nimic ciudat la înfățișarea mea. M-am întins (pentru că mă durea spatele ca și când aș fi dormit pe ceva tare) și m-am dus să-mi aranjez patul.
Am început să-mi scutur plapuma, dar mai întâi am aerisit camera și... mai țineți minte când v-am spus că m-am trezit cu o durere de spate? Păi, când am dat la o parte perna, sub ea se afla o carte veche și o baghetă.
Am deschis cartea. Era mâzgălită, ruptă și mâncată de carii. Părea o carte cu vraji, dar era imposibil. Am citit primele pagini și părea destul de ușor de folosit. Mi-am ridicat în aer dulapul, am aranjat carțile în bibliotecă și chiar mi-am făcut ordine pe birou.
M-aș mai fi jucat cu magia, dar temele... După ce m-am gândit un pic, am ajuns la concluzia că pot da timpul înapoi, așa că mi-am continuat distracția.
După ce am răsfoit cartea trei ore și jumătate, am găsit o vrajă de telepotrare, cu ajutorul căreia te poți transpune în orice carte, film sau desen animat dorești. A durat ceva să pot face bine vraja, dar dintr-a treisprezecea încercare am reușit să ajung într-un roman nemuritor, o carte a cărei acțiune nu moare niciodată.
Așa am ajuns într-un regat îndepărtat din Evul Mediu. Intrând pe porțile lui locuitorii m-au recunoscut drept prințesa pierdută și cum nu m-am putut opune, am devenit conducătoarea regatului.
Zi de zi îi ajutam pe acei oameni care la rândul lor și ei erau cumsecade cu mine. Treceau zilele, zile care s-au transformat în șapte ani.
Odată, din întâmplare, am găsit pe fundul dulapului un cufăr în care se aflau cartea de vraji și bagheta pe care le-am primit de ziua mea. Uitasem complet unde mi-era locul. Pentru că în carte nu era o vrajă de inversare, am căutat toatădupă-amiaza în biblioteca regatului. Am rupt bucata de pergament pe care se afla vraja, mi-am scos bagheta și am rostit cuvintele.
În câteva secunde eram în camera mea cu cartea de vrăjiși bagheta în mână. De la bucătărie se aude vocea mamei:
-Vii să mă ajuți? Te strig deșapte minute!
Și acum stau pe scaun punându-mi tot felul de întrebări. Am avut o zi plină, chiar dacă este abia prânzul, dar o dorința îmi macină gândul. Nu e rău să fi vrăjitor o zi, dar îmi doresc ceva mai mult de una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu