Rezolvator de teme
Rezolvator de teme
Cred că-i bine ca să fiu,
Să rezolv multe probleme
Pentru leneşii copii.
Teme fac cât de mult pot;
Timp liber eu nu găsesc
La altceva să mă gândesc.
Lecţiile să gândiţi,
Apelaţi la mine-acum,
Temele le fac oricum:
La istorie, la franceză,
La română, la engleză,
Oricum, le rezolv pe toate
Şi la fizică şi mate!
Dar la info, ca să ştiţi
Trebuie să mai trudiți
Tema să o răsuciţi
Până sunteţi mulţumiţi!
Teodorescu Andreea Cătălina, clasa a V-a A
Lustruitoare de gâze
În fiecare zi
Eu m-aș gândi
Ce meserie să aleg
Ca
repede să merg.
Mi-ar plăcea sa fiu
Creatoarea Parcului Cișmigiu,
Păcat c-a fost furată
De un artist împachetată.
Într-o zi, pe când citeam
Ziarul și un bol de cereale mâncam,
Am văzut o meserie
Care-mi plăcea la nebunie.
Mama râse, tata râse
Pentru că vroiam să fiu... lustruitoare
de gâze.
Îmi
plăcea pentru că
Primesc
mulți bani și chiar o ceașcă.
Așa că în fiecare zi
Voi
începe a lustrui
De la 25 de ani
Pan’ la 46 de ani.
Mă ajută la biologie
La care nu învăț nici măcar de vie.
Mai sunt și alte meserii
Dar numai la asta mă voi gândi!
Jipa
Cristiana Alexandr, clasa
a V-a A
Profesor
pentru plutonieni
Aș dori să devin
Un profesor pentru un plutonian
Până la el acasă să vin
Și să stau un an.
Aș pleca de acolo cântând,
Și c-un singur gând:
,,M-am descurcat destul de bine
Pentr-un mic ca mine!”
Meseria de învățător
Mi se potrivește îngrozitor...
A mea mamă-i educator
Și îi spun Conquistador!
Să lucrezi nu-i o rușine
Dac-o faci cum se cuvine.
Trebuie lucrat cu spor
Pentru al tău viitor.
De mică eu îmi doream,
Uneori chiar și visam
C-am să fiu o hărnicuță
La fel ca o albinuță.
Nu contează meseria
Ci conteaza dibăcia.
Haideți cu toți să muncim
Și de lene să fugim!
Vreau să fiu bucătăreasă
Că nu sunt orgolioasă.
Maimuțelor să le gătesc
Ciorbiță și orez sârbesc.
Și un desert am să le fac,
Cu portocale și cu mac.
Să se bucure și ele
Ca să nu mai fie rele...
Așadar,viața-i frumoasă
Chiar de ești bucătăreasă.
Iar mâine, la zece fix,
Te invit la DILEMATIX!
Amariei Elena Monic, clasa a V-a A
Doctor de bibliotecă
Câte unul mai
ciudat,
Altul tare
îngâmfat,
Dar la ce m-am
gândit acum
Nu se găseşte,
oricum!
Peste patru,
şase ani,
Ca să pot
strânge mulţi bani
Să mă duc la
discotecă,
Mă fac doctor de
bibliotecă.
De ce? Deoarece:
Am faţă de
bibliotecară,
Dar nu vreau o
meserie uşoară!
Nişte
radiografii,
Pentru volumele
de poezii,
Rele nu ar fi.
Să vedem la ce
s-a gândit poetul,
Să-i aflăm taina
Fără a-i
răspândi secretul.
Sau intervenţii
chirurgicale
Pentru romanele
„bestiale”
Să le facem mai
„domoale”
Să le poată
citi, ştii tu...
Şi bunica şi
bunicu’...
Rănile
cuvintelor sunt uşoare...
Punem nişte
litere sau silabe,
De preferat şi o
compresă cu sens clar,
Să le poată citi
şi un puşti cu...
Abecedar!
Acupunctură
pentru poveştile spinoase
Care nu au
finaluri prea frumoase.
Cartea cu un
bufon
Are un mare
hematom.
S-au adunat prea
multe cacofonii şi stresuri
Şi s-a format un
cheag de ne-nţelesuri.
Ce să mai zic?
Rupturi,
fracturi la cărţile cu bancuri
Şi-s fără nasuri
cărţile cu tancuri.
Sunt la-nceput
de carieră,
Nu operez în
premieră!
Nici intervenţii
chirurgicale complicate
Pentru cărţile
cu basme adevărate.
Oare timpul mă va
lăsa să fac toate acestea?
Poate că da,
poate că nu,
Dar un lucru
ştiu sigur:
Până voi creşte
mai mare
Poate devin
gânditoare
Pentru copiii
supra-realişti
Sau hair-stilist
pentru chelioşii optimişti!
Cu banii
strânşi, da, voi merge la discotecă,
Dar... ca s-o
transform în BIBLIOTECĂĂĂĂĂĂ!
Maria Nicolae, clasa a V-a
A
Designer de
animale
Ei, designer de
animale! Ce meserie! Oare cum se practică şi de la ce vârstă? Nu contează, dacă
ştii să vorbeşti sau să scrii. Nici nu ştiţi câţi colegi cu suzete am! Dar până
la ce vârstă? Nici asta nu contează! Până nu mai ai dinţi ca să vorbeşti sau
până sacul imaginaţiei tale se termină.
Acum, nu-i aşa
că vă roade curiozitatea să ştiţi ce face un desinger de animale? Nu vă zic!
Insistaţi?! Bine! Noi, desingerii de animale, creăm... aţi ghicit! Animale!
Toată lumea ştie animalele date de Dumnezeu. Ei, noi le imaginăm în combinaţii
zglobii şi inventăm altele noi sau chiar continuăm construirea celor clasice!
De ce credeţi că a crescut fauna lumii? Vina noastră!
Vă întrebaţi de
ce am ales această meserie? De ce credeţi?! Eu iubesc animalele! Şi să ştiu că
am contribuit la ,,desenarea" lor pe pânza naturii dă vieţii mele un plus
de culoare. Cine credeţi că a pictat papagalii? Şi cu dinozaurii e o poveste
amuzantă: vedeţi, fiind aşa mari, se foloseau foarte multe materiale şi era
mult de muncă. Am decis să le schimbăm forma. Păsările sunt strămoşii lor. Am
folosit acelaşi tip de schelete.
Oricum, orice
meserie are avantaje şi dezavantaje. La această meserie avantajul este că poţi
să-ţi provoci imaginaţia să înfrumuseţeze natura, iar dacă papuşica ta
necuvântătoare este reuşită îndeajuns să-şi facă loc în lume, atunci o poţi
numi cum vrei!
Dezavantajul
este că durează ani până cineva inventează ceva reuşit, aşa că aştepţi ceva
până să apari la televizor. Nici nu ştiţi câte combinaţii ciudate făceau
bebeluşii! De când unul a făcut un cal cu pene şi cioc, toţi au fost excluşi de
la secţia ,,Invenţii BESTIale". Acum sunt toţi la ,,Construcţii
BESTIale". Fabrica noastră se numeşte ,,Creaţie BESTIală", de la
bestiile pe care le creăm.
Bine, acum că
ştiţi tot ce trebuie despre desingerii de animale, vă aşteptăm la fabrica
noastră! Poate gasiţi un post liber... Ţineţi minte: vârsta nu contează! Acum
mă duc să pictez o vacă. Ne mai auzim!
Ilie Andra-Maria, clasa a V-aA
Manichiuristă pentru oi
Adriana mă numesc! Am ales aceasta
meserie pentru a arăta altor copii că poți să devii orice visezi, chiar și
manichiuristă pentru oi! Acesta meserie se poate practica începând de la vârsta
de 22 ani (nu știu sigur), dar nu o poți duce mai departe decât până la 34-36
de ani cel mult! Cei cărora nu le place această meserie se lasă de ea mai
devreme! Pentru mine nu contează ! Mie îmi plac foarte mult animalele (cel mai
mult cățeii). Dar ca să devii MANICHIURISTA OILOR, trebuie să știi unele chestii! De exemplu, să
iubești animalele, să nu-ți fie frică de oi și să știi să dai un lac fin și
incolor pe unghile oilor. ESTE CEL MAI INPORTANT LUCRU!! În această meserie nu
poți să înveți nimic din ea; pentru că doar trebuie să dai o culoare pe
unghiile lor! Dar mai este un lucru! TREBUIE SĂ ȘTII DACă ACELEI OI ÎI PLACE
CULOAREA ALEASĂ DE TINE SAU DACĂ NU! Și mai este un lucru! TREBUIE SĂ FIE
DISPUSĂ SĂ O DAI CU OJA RESPECTIVĂ, pentru că, știți cu toții că oițele sunt
drăgălașe și îndelung răbdătoare, dar mai au și o pereche de coarne!...
BUCUR
ADRIANA-MIHAELA, CLASA a 6-a B
Make-up artist pentru muște
Aș vrea să fiu make-up artist, dar nu pentru
orice sau pentru oricine, ci pentru muște! Ce ziceți , m-aș descurca? Am ales
această meserie fiindcă sunt fascinată de farduri.
Prima
zi de muncă ar fi una foarte distractivă, dar să nu uităm de faptul că ar fi
foarte încărcată și obositoare. Îmi imaginez cu atâta plăcere mulțimea de muște
care s-ar afla în fața salonului în care aș lucra!
Un
motiv pentru care aș vrea să devin salvatoarea ochilor ieșiți din orbite ar fi faptul că mi-aș dori să văd
muște machiate. Apoi, îmi place să-mi
pun imaginația la contribuție. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar
strica dacă le-aș pune lentile de contact! Câtă vâlvătaie ar fi, câtă bucurie
pe umilele urâțenii!
Un
alt lucru care mi-a influențat alegerea este plăcerea mea pentru culori, mai
ales cele vii, dar trebuie să recunosc: pentru ca o muscă să fie cu adevărat
elegantă, îmbrăcată într-o rochie de seară, evident, machiajul ei trebuie să
conțină și negru, dar și puțin alb. Să nu mai vorbim de fardul pentru pomeți
care este foarte important. Acesta ar trebui să aibă o nuanță de roz, corai
chiar, iar rujul trebuie să fie de un roșu aprins.
Evident,
meseria de make-up artist pentru muște mi s-ar potrivi de minune! Un prim
argument este că am răbdarea necesară pentru a da o asemenea insectă cu rimel
sau cu fond de ten, deoarece îmi place atât de mult să mă chinui cu lucrurile
mici!
În
al doilea rând, după cum știm cu toții, un ,,geniu al fardurilor” nu trebuie să
duca lipsă de imaginație, ceea ce, după părerea mea, eu dețin. Apoi, aș vrea să
studiez și mai bine ochii muștelor, deoarece sunt foarte curioasă de ce au
binoclul acela natural pe față.
Nu
în ultimul rând, aș putea face multe insecte fericite, pentru că, să fim
serioși, nici cea mai frumoasă muscă nu este chiar așa de frumoasa. Întotdeauna
este loc de mai bine!
Eremia Alexandra, clasa a VII-a A
Șefă la Frecat Menta SRL
(Pentru
necunoscători, precizez: conform dicționarului, ,,a freca menta” înseamnă ,,a
lenevi”.)
Am ales acest
loc de muncă nu doar pentru că numele este unul amuzant, ci pentru că mereu
mi-am dorit să fiu șefă la o firmă (ținând cont de faptul că e foarte probabil
ca acest lucru să nu se întâmple). Lăsând la o parte aceste lucruri, l-am mai
ales pentru că ador să critic oamenii și să le fac observații, chiar dacă unele
sunt extrem de banale.
O zi la acest loc de muncă ar arăta
foarte diferit de viața mea de zi cu zi.
Ca orice om matur, ar trebui mai întâi să mă scol de dimineață (ceva ce
eu nu prea obișnuiesc să fac ). Apoi, când ajung la firmă, să-mi iau din
rafturi o grămadă de dosare (urăsc dosarele!) și să încep să le răsfoiesc până
când mă plictisesc și îmi dau seama ca e timpul pentru pauza de prânz.
Atunci, m-aș duce cu prietenii la
un restaurant și aș mânca o grămadă (cred că o să devin uriașă până la sfârșitul programului). Când mi-aș
aminti că mai am și de lucru, mi-aș termin prânzul și m-aș întoarce la dosarele
mele prăfuite .
Pe la ora 18:00, când programul ar
fi pe sfârșite, mi-ar suna alarma de la telefon și mi-ar spune că e timpul să
le dau angajaților bani (nu pot să-i păstrez eu?).
Când aș ajunge, în final, acasă,
aș începe să mă dau cu capu' de pereți și să mă întreb: CE AM FĂCUT SĂ MERIT
ASTA?. Da, cred ca știu ce am făcut: nu mi-am ales bine locul de muncă...
Așa că, atunci când vreți să vă
angajați undeva, mai întâi imaginați-vă o zi de probă (cum am făcut eu) și dacă
totul merge strună, sunteți făcuți pentru acel loc.
AVETI GRIJĂ!!
Marina
Caval, clasa a VII-a A
Întotdeauna
mi-am dorit să fiu o vânzatoare. Dar ce anume
să vând? Nu pot pur și simplu să-mi deschid o tarabă în fața porții!
Trebuie să fie ceva pe ea... Așa că m-am gândit și iar m-am gândit și am ajuns
la concluzia că oamenii nu au suficient timp liber pentru a privi o pasăre cum
își hrănește puiul, pentru a asculta durerea nerostită a unei flori rupte sau
bucuria din zâmbetul unui copil.
Știam
că sunt mulți cei care au nevoie de timp liber pentru că priveam in jurul meu
și nimeni nu se oprea din alergat. Nu mai rămânea decât sa le atrag atenția.
TARABA mea de TIMP LIBER a fost ideea!
Prima
zi la muncă a fost dificilă. M-am luat la ceartă cu o doamnă nesuferită care nu
avea timp să-și plimbe cățelul. Spunea numai prostii. Credea că sunt nebună, că
eu nu am nimic pe tarabă. Ea a înțeles foarte greu cât de important este TIMPUL
LIBER și s-a hotarât să cumpere puțin pentru cățelul ei.
Unii
oameni nu înțeleg o strategie de lucru. Ca să nu mai fie confuzii, am pus pe
masă niște sticle, să nu mai par așa nebună. Pe fiecare sticlă voi pune câte o
etichetă cu tipul de TIMP LIBER (de exemplu, timp petrecut cu familia sau timp
petrecut cu melancolia), iar în sticluțe voi pune și câteva picături de apă
(așa ..., ca să se vadă ceva). Tot nu e suficient! Am nevoie de un nume
extracalifragiristicmistic ca sa atrag un puhoi de clienți.
A
doua zi nu am avut succes, dar a treia, un domn cu mustață și o chelie
pronunțată trecu prin fața tarabei și se opri curios. Ne-am salutat politicos,
iar eu am început să-i fac o ofertă. Gândindu-mă la vârsta lui, i-am propus să
ia două sticle de timp liber pentru mers la biserică, în schimbul a douăzeci de
lei. Prima dată nu i-a convenit prețul, iar eu i-am propus să le cumpere cu
treizeci de lei. Domnul a fost încântat, era un preț corect pentru TIMPUL
LIBER, așa că am bătut palma.
După o zi nu foarte productivă, următoarea
trebuia să fie și mai rea. Din fericire, există oameni de care poți să profiți!
Unul dintre minunatele motive pentru care am ales această meserie... Mă bucuram
de fiecare TIMP LIBER câștigat.
În
urmatoarea zi, m-am pregătit cu niște pliante în care îmi promovam TARABA și am
trimis un băiețaș mai necăjit să-mi împartă reclamele (nu era foarte rău nici
pentru el, pentru că se făcea cu niște bănișori-timpi liberi).
În după-amiaza acelei zile, TARABA era
înconjurată de oameni care doreau TIMP LIBER. Nu voi uita niciodată momentul
respectiv, deoarece a fost începutul unei afaceri prospere.
REUȘISEM! Fiecare zi era un mic pas
către un renume internațional. Eram prima vânzătoare din lume de TIMP LIBER.
Oameni din toate colțurile lumii întrebau de mine și doreau chiar și o mică
cantitate de TIMP LIBER.
Voi,
dacă nu ați auzit încă de mine, înseamnă că aveți mare nevoie să-mi vizitați
TARABA de TIMP LIBER.
de
Ioana Maftei, clasa a VII-a A
De
ce nu te faci tu doctor sau avocat?
“-Hei,
când o să crești, ce ai vrea să fii?
-
Fotograf.
-
Hmmm, nu ai vrea mai
bine doctor sau avocat?
-
Nu. Tu mi-ai cerut
părerea, eu ți-am dat-o. Nu am nevoie de sugestii inutile. De ce nu te faci tu
doctor sau avocat?
-
Păi…”
C-am
așa sună o conversație dintre mine și mama.
De
ce am ales fotografia? Ei bine, asta a început cu câteva luni înainte…
Mă
întorceam acasă de la vechea școală. Ajung, nu mă descalț și mă duc direct la
laptop, rutina zilnică, desigur. Facebook, Youtube, Yahoo, rareori siteuri de
știri, ca în acest caz. Văd că un concert al unei trupe pe care o ador avea să
se desfășoare, și, ca la fiecare concert, mi-am luat aparatul cu mine, acea zi
urmând să aducă o mare schimbare in viața mea.
Nu
știu cum am ajuns în fața scenei, dar am ajuns. Trag câteva cadre și văd ca
nu-s bune. După vreo 20 de minute, un fotograf în toată mintea își dă seama că
nu știam nimic și se oferă să-mi seteze aparatul. Pe vremea aia nu știam ce e o
diafragmă, un timp de expunere sau un balans de alb. Cred ca i-am mulțumit
fotografului de vreo 15 ori pentru setări. Din seara aceea, am descoperit cât
de mult îmi place fotografia. Un lucru banal cu o zi înainte, acum o artă
pentru mine
Lunile
au trecut. Am învățat, am dat teze și s-a terminat și anul școlar. O vară întreagă
la dispoziție pentru ideile mele infinite din cap. Ieșeam în Centru Istoric cu
‘enșpe mii de chestii după mine ca să fac o poză bună. La fel și în tren,
autobuz sau oriunde puteam face o fotografie.
Destinul
mi-a facut cu ochiul. Vara asta am avut norocul de a participa la “Vama sub
lumini de Oscar”, un workshop de fotografie. Din păcate, nu am avut nici timp,
nici bani să mai stau o săptămână în Vamă, așa că am stat doar 3 zile, 3 zile în
care am învățat ce învățam singură în 3 luni.
La
workshop am cunoscut și fotografi, și, poate spre mirarea voastră, ei nu sunt
severi, răi sau morocănoși, ba din contră, amuzanți și simpatici. De ce? Esența
fotografiei nu constă în ce aparat ai, ci de cine este în spatele lui.
Fotografia e o artă. Așa cum muzica e artă, așa e și fotografia. E ca și cum
ți-ai lua un caiet și un stilou de la librărie. Tu le-ai cumpărat, dar nu
înseamnă că ești un scriitor dacă ai numai instrumentele, și nu și imaginația
și impulsul de a face ceva.
De
când am început școala, ei bine, pot spune că am un portofoliu mare cu poze,
apreciate de fotografi cu experiență. E frumos să vezi că cineva chiar se uită
la ce faci și admiră, acesta fiind un lucru important atunci când vrei să te
ocupi de ceva serios. Și, da, fotografia are și părțile ei serioase. Adică,
dacă ești un fotograf adevărat, câștigi ceva. Dacă ești un amator, ei bine,
pierzi. Te poate ajuta să-ți faci chiar și prieteni, credeți-mă, chiar merge.
Dar
acum întrebarea este: tu vorbești limba fotografie? E o limba universală, unică,
cu cât o vorbești mai mult, cu atât o înțelegi mai bine.
Larisa
Manolache, clasa a VII-a A
Designer
vestimentar pentru animalele de companie
MOTTO: Dacă
românul s-a născut poet, de ce nu s-ar naşte şi creator de modă?
Ai
văzut vreodată o broască ţestoasă care poartă pantaloni scurţi vara sau mănuşi
iarna? Dar un peştişor de acvariu care are atârnat de gât cel mai nou model de
fular? Dacă nu, te asigur că vei vedea curând. De ce spun asta? Pentru că asta
va fi viitoarea mea meserie (cel puţin aşa îmi închipui eu).
De
ceva timp am început să desenez rochii, bluze, pantaloni, pălării şi tot felul
de alte chestii din domeniu. Aşadar, m-am hotărât să-mi pun în practică noua
pasiune, în aşa fel încât să pot câştiga şi nişte bănuţi. Să fim serioşi, tu nu
ţi-ai dori să te mândreşti cu căţeluşul tău care poartă o rochiţă ca a vecinei
pe care o urăşti aşa mult sau cu noua pălărie a papagalului, de care e prins un
bilet pe care scrie: „Dacă n-ai pălărie ca a mea, nu eşti la modă!”?.
Întotdeauna mi-am dorit un hamster personalizat sau o pisică pe care să o
recunoască lumea de la depărtare. Să nu mai spun şi de visul de a avea o
ţestoasă pe care să o chinui încercând să o îmbrac cum vreau.
Mai
ţii minte (dacă eşti fată) câte păpuşi ai decapitat încercând să le vâri pe
gâtul înţepenit rochiţa aia care zici că era făcută din plastic? Imaginează-ţi
că pisica bunicii ia locul păpuşii, dar, bineînţeles, excludem ruperea sau
răsucirea gâtului.
Poate
te întrebi de unde mi-a venit ideea şi nu te condamn, pare chiar nebunesc, dar
iată motivul: acum ceva timp am citit „Alice în ţara minunilor” şi ar trebui
deja să ţi se aprindă beculeţul. Cum am văzut că ideea asta nu e destul de
mediatizată, m-am gândit că s-ar putea ca eu o s-o fac celebră şi poate,
cândva, vei auzi la televizor de mine, ca fondator al noii linii de modă pentru
animalele de companie. Eheee, dar mai e până atunci.
Dacă
ar fi să împart aşa-zisul meu „proiect” de viitor pe capitole, cred că l-aş
diviza în patru părţi. Prima ar ocupa-o documentarea. Cine ştie câte feluri de
animale de casă există? Şi, ca să creez hăinuţe pentru ele, trebuie, mai întâi,
să le cunosc. Al doilea capitol ar fi legat de ceea ce înseamnă desen, schiţe
şi culori. Cum îmbrăcămintea iese în evidenţă pe om, aşa va fi şi în cazul
animalelor (cred că pentru o broască cel mai potrivit ar fi un costumaş roşu,
ca să nu se creadă că are vreo boală de piele încă nedescoperită). În al
treilea capitol, voi aşeza croirea lor, iar în ultimul, vânzarea.
După
ce ai citit tot ce am înşirat aici, cred că te interesează ce m-a determinat să
aleg job-ul acesta. Un motiv ar putea fi faptul că îmi place foarte mult
desenul. Aşa cum unii nu-şi pot închipui viaţa fără muzică (şi eu fac parte din
ei), eu nu-mi închipui viaţa fără culori, contururi, creioane sau carioci. Pâna
la urmă, ce-ar fi viaţa fără culoare? Îţi spun eu, un nimic alb-negru.
Alt motiv ar putea fi dragostea faţă de
animale (câini şi pisici în special). Dacă ne gândim bine, şi ele sunt
indispensabile vieţii, aşa că trebuie răsfăţate. Şi ultimul, cred, este
imaginaţia asta a mea, care vine numai când are chef, dar totuşi, slava
Domnului!, atunci când reuşeşte să ajungă e din belşug.
Cum
tu,tu şi tu vreţi să vedeţi cum visul vostru se naşte, aşa vreau şi eu să ajung
ce mi-am propus. Sper că ţi-am dat o idee bună şi că mi te vei alătura în
căutarea de comori miorlăitoare sau cum vrei să le spui tu, doar e viitorul
tău.
Dincă Alexandra-Maria, clasa a VII-a A
Un pas
înainte cu fiecare zi
Dilematix,
De
ce încerci şi tu să mă enervezi? Mă întrebi acelaşi lucruri ca toţi ceilalţi, cum
ar fi: părinţii, profesorii, colegii, prietenii şi alţi oameni neinformaţi.
Am deja o slujbă! Conştiinţa mea a
relizat acest lucru (este al doilea creier, doar că este invizibil - chiar
mi-aş dori să arunc cu ochiul la gândurile care îţi joacă feste). Ştiu întrebarea de care nu te dezlipeşti. Un
copil de 14 ani să aibă o slujbă? Este imposibil acest lucru! Eu cred că
imposibilul a devenit posibil din cauza vremurilor în care trăim. ŞCOALA este
slujba mea! Dar stai puţin... Dacă este o slujbă, atunci cât câştig pe oră?
Mmmm... . Mai bine calculează tu. Detest algebra.
Nu vreau să te jignesc. Voiam doar
să te necăjesc puţin. În ultima vreme, nu ai mai vorbit cu mine. Presupun că şi
tu te-ai gândit la ce meserie ţi s-ar potrivi. Şi eu m-am hotărât. Ba nu. Cred
că am ştiut de când m-am născut. Îmi doresc să ajung un doctor nebun de înviere
a morţilor. Motive sunt o mulţime, dar o să-ţi spun câteva deoarece gândurile
îmi circulă cu viteza luminii prin circuitele minţii şi nu pot ţine pasul.
Când eram mică, pasiunea mea era
televizorul. Mereu vedeam în documentare acei oameni ciudaţi îmbrăcaţi în haine
curate. Credeam că erau curăţate în laborator cu o substanţă secretă. Nici
măcar o scamă nu zăream pe acele halate. Recunosc că eu mă murdăream repede şi
părinţii tot ţipau la mine. Eram foarte supărată şi nu înţelegeam ce e aşa
anormal. Nu eu mă murdăream, ci murdăria sărea pe mine. De atunci mi-am promis
să ajung doctor pentru a semăna şi eu cu o podea lustruită cu ceară.
Un alt motiv foarte important pentru
care trebuie să ajung ceea ce mi-am propus este acela că urăsc să văd oamenii
plângând. Nu ştiu cum să-i consolez. În primul rând, nu există un mod de a
consola o persoană care se vede faţă în faţă cu moartea cuiva drag din cauza
unei boli nenorocite. De aceea, vreau să fiu ceva mai nebună decât ceilalţi
doctori, pentru a inventa un ser care să regenereze toate celulele corpului, în
aşa fel încât boala să nu aibă nicio şansă împotriva maşinăriei pe două
picioare. Măcar un motiv să elimin din toată această poveste, deoarece viaţa
îţi dă cu forţa motive de plâns şi nu mi se pare corect să îţi acapareze
puţinele momente de fericire.
Cred că acesta este cel mai
important argument ce îmi susține opinia. În mod normal, la vârsta de şapte-opt
ani, copii nu mai pun celebra întrebare: „De ce?”. La mine cred că a fost total
pe dos. În loc să se „vindece” această boală, s-a agravat. În fiecare minut, în
fiecare secundă trebuie să întreb despre orice văd, orice aflu sau orice
gândesc. Cel mai probabil, am moştenit acest defect, altfel nu-mi pot imagina
de ce nu mă pot abţine. Am nevoie să ştiu TOTUL, TOTUL! Nu pot supravieţui fără
informaţii. Aceste informaţii seamănă cu bine-cunoscutul „elixir” al vampirilor,
un sânge preţios care mă satisface complet dacă este din domeniul medicinei.
Prea plăpânda mea luminiţă pâlpâie din ce în ce mai tare. Poate într-o zi va
străluci, încât va străpunge cu puterile ei universul acesta glumeţ. Mie îmi
place să cred, până în ultima clipă, că viitorul îţi păstrează cireaşa de pe
tort la care râvneşti. Nu mă gândesc la ce se va întâmpla mâine şi nici nu
vreau să aflu. Şi mai ales nu dau doi bani pe oamenii care se prefac că
„prevăd”.
Să nu te răzgândeşti, prietene! Dacă
m-ai provocat în războiul argumentelor, rămâi în horă şi joci mai departe. Îţi
mai dau motive să crezi că ce spun nu e o glumă nesărată.
Nu mă cunoşti foarte bine, dar să
ştii că sunt o fire foarte încăpăţânată şi foarte războinică. Câteodată am vise
în care mă bat cu fel şi fel de viruşi. Nu râde! Dacă ai vedea ce hidoşi şi ce
obraznici sunt! Se cred mai marii lumii. Când găsesc o proprietate, pun monopol
pe ea fără discuţie. Şi mai lasă şi mizerie pe deasupra! Acest lucru nu mă
supără, mă înfurie! Cum să jigneşti un asemenea sistem perfect până la ultima
celulă? Fac tactici, îmi adun armată, mă lupt cu ei şi nu mă las. Dacă rămân
singură pe câmpul de luptă, nu dau înapoi. Dacă e să mor, să mor cu gândul că
am servit cu loialitate regatul care îmi asigură traiul în lumea aceasta. Aşa că te anunţ să nu mă trădezi. Că
altfel.... .
Pentru că vorbele pot fi goale, pot
să-ţi dau un exemplu mai bun: o zi la slujba care mă reprezintă cu adevărat.
Pentru a face o treabă de bună calitate, trebuie să dorm între orele şapte şi
opt. Îi dau dreptate celui care a spus că somnul de dimineaţă te încarcă cu energie
cel mai mult. Dacă am parte de un somn bun, dau randament maxim. La locul de
muncă este obligatorie curăţenia. Dacă nu există, nu te poţi descurca cum
trebuie. Colegii mei de muncă trebuie să fie nişte de oameni de cuvânt,
săritori, prietenoşi şi glumeţi. Fiecare calitate are rolul ei: gluma îţi
colorează timpul sur, încrederea este baza unei adevărate prietenii şi ajutorul
este calitatea care ne deosebeşte de cei care trăiesc după legea junglei. Nu
contează la ce oră termin lucrul. Când fac ceva ce îmi place cu adevărat,
restul nu are nicio valoare. Nici măcar timpul care încearcă să te scoată din
minţi.
Singurul lucru care nu m-ar face potrivită
pentru această slujbă este acela că sunt emotivă. Nu-mi pot controla
sentimentele. La asta contribuie şi conştiinţa, care îşi face loc cu coatele în
simţirile mele. Dar acest lucru nu mă va împiedica să realizez ceea ce am
hotărât. Mă voi strădui să îmi ucid latura umană în timpul lucrului şi să las
spaţiu liber raţiunii şi logicii.
Dacă aş fi avut o rudă care să fi
fost medic, m-ar fi ajutat să mă perfecţionez. Aş fi stat de dimineaţa până
seara să studiez. Ar fi crescut inima în mine să ştiu că pot căpăta răspunsuri
de la cineva oricând şi oriunde, fără să stau cu impresia că-l deranjez. M-aş
fi simţit în siguranţă alături de cineva care a avut acest ţel.
După toate aceste cuvinte înşiruite
ca nişte soldaţi pregătiţi de război, ţi se face somn. Presupun că şi tu te
visezi bucata de carne somnoroasă dintr-un sandviş. Te
cred şi te înţeleg. În curând te voi lăsa să-ţi continui viaţa la fel cum ţi-o petreceai înainte de a
citi aceste rânduri. Sau poate nu... . Doar un lucru vreau să ţii minte: că voi
ajunge la ceea ce am fixat în vârful piramidei.
PS: Dacă vei avea nevoie de un doctor,
vei şti la cine să apelezi. Sper să nu fie nevoie niciodată de serviciile mele,
totuși...
Ilie Georgiana, clasa a VIII-a A
Pictorul junglei urbane
În prima mea zi de muncă o să mă duc la magazinul de culori al lui
Mary, din colţul străzii, şi o să îmi cumpăr toate culorile. Am uitat să
precizez ca aceste culori au efect magic.Tot ce pictezi cu ele începe să ia
viaţă. Dupa ce o să îmi cumpăr toate lucrurile de care am nevoie, o să mă apuc
serios de treabă. Fiind un începător, nu o să îmi iasă prea bine, dar o să mă
străduiesc. Îmi place să pictez oraşe, peisaje din natură şi să le îmbin. Dacă
îmbini un peisaj din natură cu un oraş o să îţi iasă un fel de junglă urbană.
Am ales această
meserie pentru că îmi place foarte mult să pictez. Pur şi simplu nu pot să mă
despart de pictură. Cred că există ceva între mine şi pictură care ne ţine
legaţi.Vreau să ajung un om mare în viaţă cu acest talent. Dacă Dumnezeu mi-a
dat acest dar, m-am gândit să îmi aleg un job pe care niciun om de pe pământ să
nu-l mai poată avea.
În primul rând, vreau ca toţi
oamenii să aibă în casele lor un tablou pictat de mine.Vreau sa fiu celebru. Apoi,
vreau să câştig mulţi bani ca să îi ajut pe oamenii săraci.
Nu în ultimul rând, vreau să spun
că aş vrea să pictez lumea noastră aşa cum este ea şi să le-o trimit
extratereştrilor printr-un portal pictat tot de mine, ca să nu ne mai invadeze
lumea. Am să le fac o farsă pe cinste. Eu voi salva lumea. Extratereştilor, păzea
că vin!
Acum, că v-am spus planurile mele,
să vă dezvălui care vor fi urmatoarele tablouri. Primul meu tablou o să fie
lucrarea lui DaVinci, adică Monalissa.Vreau să o pictez din nou în aşa fel
încât, când trec pe lângă ea, să îmi spună:”Adrian,ce bine arăţi astazi!”. Ar
fi genial.Voi ce credeţi?
Deja am spus prea multe.Vă las
să mai descoperiţi și singuri peste câţiva ani, când voi fi un pictor adevărat.
Dacă voi câştiga vreun premiu, voi veţi fi primi care veţi şti despre acest
lucru. Mult noroc în continuare în găsirea unui job cât mai amuzant!!!
Iancu
Adrian, clasa a VIII-a A
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu