Dans cu o carte

Cum pătrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apărută în intimitatea minţii cuiva ajunge să cuprindă lumea să o înalţe sau să o distrugă?
De aici miracolul cărţilor: cum pot ele, cu inaparenţa lor, să ne mute din locul în care suntem? ... Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?
Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi pace. Doamnele aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de extaz. Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un rond de vals. De când te aşteptam, pare să spună Nataşa, iar zâmbetul i se iveşte pe faţă în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească. Şi speriată şi fericită, îşi sprijină mâna pe umărul prinţului Andrei.
Splendid în scena aceasta este că prinţul Andrei o descoperă pe Nataşa din întâmplare, pentru că discuţia la care participă îl plictiseşte şi pentru că, în fond, Bezuhov e cel care-l roagă să o invite pe Nataşa. Ochii prinţului trecuseră înainte peste ea, fară ca el să o vadă. Ar fi putut tot atât de bine, hotărându-se să danseze, să o invite pe verişoara Nataşei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Prinţul o alege deci din întâmplare pe Nataşa care aşteaptă tremurând.

Dar alegând-o şi dansând cu ea, Bolkonski descoperă că, dintre toate femeile care luau parte la cel mai strălucitor bal al anului, Nataşa, o fetişcană încă, cu braţele ei slabe şi urâte, era cea mai frumoasă. Ascunsă până atunci în mulţimea indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumuseţea ei devine dintr-o dată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prinţul, care era, spune Tolstoi, unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său, o ridică, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasă şi abia dansând. Nataşa devine aparentă în frumuseţea ei.
Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.(...)
Splendoarea cărţii este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig şi de râs, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este cea de toate zilele - ca pâinea, ca apa, ca hainele. Nu citeşti aşa cum resimţi nevoia de a mânca atunci când îţi este foame, întâlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. În fapt, se poate şi fără ea.
Înseamnă atunci că nevoia de carte e rezultatul unei domesticiri, al unui elevage, al unei crescătorii de oameni. Cei care ajung să aibă nevoie de carte sunt crescuţi şi antrenaţi de un crescător şi ei se nasc înăuntrul omenirii aşa cum se naşte o rasă nouă de câini sau de cai.
(Gabriel Liiceanu, Dans cu o carte, în Declaraţe de iubire, Ed. Humanitas, 2001 )